Cu răbdare şi cu multă pasiune, Floare Bărbănţan repară de mai bine de 44 de ani ceasurile albaiulienilor. Cu minuţiozitate şi migală, ajutată de o vedere încă ageră, nimic nu iese nereparat din mâinile sale. În atelierul său nu intră nici un ceas care să nu-şi găsesacă „doctorul”. A îmbrăţişat orologia încă de pe băncile şcoli. „Am început în anul 1965, la şcoala de la Galaţi, unde am făcut atelier. Am făcut cleşti, am lucrat cu pensete, am demontat ceasuri de masă. Şi totul a început de aici. Aşa se porneşte. Trebuie să-ţi formezi aptitudinea, să ţi se formeze mâna. Am simţit încă de atunci că am răbdare, că pot să fac această meserie”, şi-a amintit cu plăcere ceasornicăreasa.
De la meserie, la pasiune
Floare Bărbănţan a mărturisit că ceasornicăria nu a fost de la început o pasiune, ci i s-a potrivit în primul rând ca şi meserie, iar apoi totul a venit de la sine. „Nu pot să zic că a fost o pasiune, dar pot să spun că mi s-a potrivit meseria. De aceea am şi rămas atâta vreme. Au fost foarte multe colege care au abandonat, au fost vreo 12 în Alba Iulia care au făcut şcoala. Sunt singura care am rămas. Fiecare s-a dus în altă parte”, a precizat Floare Bărbănţan.
Albaiulianca recunoaşte că orologia nu este o meserie care se învaţă peste noapte, ci trebuie foarte multă răbdare şi meticulozitate. „Nu se poate învăţa această meserie în doi, trei ani. Cred că sunt necesari vreo 10 ani. Nu e uşor, trebuie să-ţi şi placă”, a adăugat ceasornicăreasa.
Floare Bărbănţan îşi aminteşte cu nostalgie de vremurile trecute. Recunoaşte că acum albaiulienii preferă să-şi cumpere un ceas nou în loc să-l repare pe cel vechi.
Meseria ei a fost la mare căutare înainte de 1989. „Ceasurile ruseşti cu rubin au fost foarte bune. Erau pe piaţă, erau accesibile şi se stricau dacă nu le îngrijeai. Aveam de lucru permanent. Lucram şi câte zece buc