Anul acesta, Premiul Festivalului „Zile şi Nopţi de Literatură“ pentru un tînăr scriitor i-a revenit lui Joey Goebel. Rebelul cu cauză al Americii contemporane, iubit deopotrivă de public şi de critici, comparat cu Chuck Palahniuk şi Bret Easton Ellis, a acceptat să ne răspundă la cîteva întrebări. Înainte de a începe să scrii, ai cîntat la chitară şi ca solist într-o formaţie de muzică punk, The Mullets, apoi într-o alta, Novembrists. Cîntecele tale conţineau diferite aluzii literare – unul se cheamă My Sweet Lolita, altul All the Sad Young Men. Consideri că această a doua experienţă muzicală a deschis drumul celei literare? Spune-ne ceva despre această metamorfoză, din muzician în scriitor. Cînd am început să cînt cu Novembrists, eram deja scriitor. Aveam 22 de ani, aşa că am socotit că venise vremea să mă maturizez şi să fac din Nabokov şi F. Scott Fitzgerald modele, şi nu din actori de sitcom precum Tony Danza. Dar am crezut întotdeauna că a fi muzician şi a fi scriitor sînt două feţe ale aceleiaşi monede. Atît ca scriitor, cît şi ca muzician, scopul meu primordial este să îmi fac publicul să se simtă bine. Da, scriu literatură, dar aş prefera ca, în primul rînd, cititorul să se bucure de ceea ce scriu, mai degrabă decît să afle opinia mea despre societate. Trebuie, totuşi, să spun că a fi scriitor nu e la fel de amuzant ca a fi muzician, dar cel puţin scriitorul nu se vede nevoit să plece atît de mult de acasă. Te consideri un mai bun scriitor sau muzician? Crezi în prototipul artistului cu mai multe talente? Cu siguranţă că scriu mai bine decît cînt. Mi se pare exagerat să mă numesc muzician. Pot compune un cîntec, dar nu ştiu notele sau corzile. Cred că artistul are dreptul să-şi facă oricîtă publicitate doreşte, dar trebuie să recunosc, atunci cînd aud că cineva de genul lui, să spunem, Scarlett Johansson a scos un CD, zîmbesc în sinea mea şi-mi spun