Hotărât lucru, cele mai savuroase cărți despre Muntele Athos nu sunt scrise de membrii ierarhiei bisericesti. Știu că pentru unele urechi ceea ce am spus poate părea lipsit de evlavie. Ei bine, nu este așa. Nu este nimic scandalos la mijloc. Pentru că mă refer la acele cărți în care sunt descrise hălăduieli aghiorite, și nu viața emblematică a vreunui sfânt monah athonit.
De obicei, cărțile scrise despre Athos din interior au o directețe desprinsă parcă din Pateric. Te vrăjesc nu prin descriere, ci prin răsturnarea perspectivei sau prin inciziile neașteptate de sens. Aproape că avem de-a face un gen literar. Pentru cel care le citește nu sunt atât de relevante sfintele coclauri ale muntelui, ci doar miezul învățăturii pe care cel care a ajus acolo le poate primi. Ca tot ceea ce definește monahismul, calea care duce către îndumnezeire este simplificarea, evitarea împrăștierii, atingerea acelei unități (mónos) recomandate celui care tinde către cel Unic. Volutele retorice nu sunt bine primite. Grăitoare în această privință este o secvență în care Evagrie Ponticul este taxat drept vorbăreț la puțin după sosirea sa la Sketis, în pustia Egiptului. Iar răspunsul său imediat a fost “adevărat este, părinte. O singură dată am vorbit, a doua oară nu mai deschid gura”[1].
Spre deosebire de călugăr, căruia îi este mai specifică directețea, mireanului parcă îi este mai proprie divagarea. Pentru că nu a asumat radical acea evitare a împrăștierii, drumurile sale sunt mai sinuoase. Relatările sale, mai luxuriante. Textele, mai locuite de perifrază. Însă, atunci când exercițiul spiritual este asumat sau măcar cunoscut, rătăcirile sunt bine direcționate. Comparate cu discursul monahal, căruia îi este cel mai firesc monologion-ul rugăciunii inimii, acest tip de rătăcire orientată se aseamănă cu psalmii. O grădină întreagă de fapte, gânduri și evenimente sunt înfățișate