Asta era Aurel. Un nonconformist ce se umfla de multe ori in pene pentru a-si masca slabiciunile si angoasa. Poate chiar teama fata de destinul sau. E posibil ca poetul sa-si fi presimtit moartea timpurie... Inalt, subtire, pe cit de delicat cu prietenii, pe atit de vehement cu impostorii, indiferent de natura lor, poetul Aurel Dumitrascu, dincolo de masca nervozitatii sale (avea un temperament coleric), era posedat de o tristete blinda, discreta, pe care nu si-o manifesta prin cuvinte, dar care i se ghicea in privire. Criticul Grigore Grigurcu, care s-a intersectat de citeva ori cu poetul, la diverse agape literare, il caracterizeaza astfel: „A fost odata ca niciodata un tinar poet cu plete blonde, cu un chip in trasaturile caruia forta barbateasca se ingina cu o suavitate aurie, picloasa, de revarsat de zori, adincindu-si echivocul in privirea visatoare si iute lunecatoare, contemplativ-ironica. Imi adresa scrisori docte si subtile (ca si altora, dupa cum am aflat ulterior), cu mult inainte de-al fi intilnit, fugar, de doua ori in 1990, anul de foc al tarii care l-a mistuit la 35 de ani neimpliniti... Observatii mature, chiar adinci, se intilneau ciudat cu o fanfaronada pe care n-am interpretat-o de la inceput asa cum se cuvenea, pe latura ei de afirmare nelinistita, fantasta, precum o expersie a panicii morale...". Da, asta era Aurel. Un nonconformist ce se umfla de multe ori in pene pentru a-si masca slabiciunile si angoasa. Poate chiar teama fata de destinul sau. E posibil ca poetul sa-si fi presimtit moartea timpurie... De aici si intransigenta si corespondenta furibunda. Distinsul critic l-a definit cite se poate de corect. Predomina la el „un protest impotriva oprelistilor, impotriva falsitatii totalitare" si nu numai. S-a stins din viata pe 16 septembrie 1990, intr-o zi de duminica, la Spitalul Fundeni din Bucuresti, secerat de-o boala neiertatoare (leucemia