„Un fleac: i-am ciuruit!“, a plusat Traian Băsescu pe la cântatul cocoşilor, într-una dintre memorabilele nopţi albe ale democraţiei noastre postcomuniste.
În mintea sa i-a aliniat, atunci, pe toţi cei care formaseră Marea Coaliţie Naţională de Luptă Anti-Băsescu. O listă nefiresc de lungă pentru gustul electoratului român: Mircea Geoană, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc, Cozmin Guşă... Crin Antonescu, Ludovic Orban, Norica Nicolai, Relu Fenechiu... Dan Voiculescu... C.V. Tudor... Gigi Becali... Marko Bela şi ai lui... Plus Sorin Ovidiu Vîntu, cu realităţile şi cu insomarurile lui... Plus Dinu Patriciu, „prietenul" dintotdeauna... Plus Emil Constantinescu, Petre Roman şi Victor Ciorbea... Plus Mircea Dinescu şi Cornel Nistorescu... Plus Sorin Roşca Stănescu... Plus cinci partide trimise la televizor să rupă hălci din trupul „dictatorului"... Plus...
Aşa se scrie istoria: cu învinşi şi cu învingători. Dacă Băsescu ar fi pierdut alegerile, ar fi fost vina lui că şi-a făcut atâţia duşmani. Dacă le-a câştigat, e meritul lui că i-a învins pe toţi.
Atât victoria, cât şi înfrângerea trebuie primite cu demnitate. Am văzut cum se întâmplă la americani: învinsul îi întinde mâna învingătorului, îl felicită şi-i urează succes. La noi e altfel. Uitaţi-vă la Mircea Geoană: părea actor de filme indiene când se vedea câştigător şi vărul lui Tutankhamon când s-au numărat voturile. De la bairam la parastas. Şi-a jucat indecent şi momentul de bucurie, şi pe cel de tristeţe. Finalmente a eşuat în retorica lui Vadim: eu, de fapt, am câştigat, dar am fost furat...
Când a văzut că stă binişor în exit-poll-uri, Geoană s-a grăbit la şampanie ca fata mare la măritat. Aşa a devenit primul preşedinte de 11 ore: de la nouă seara până la opt dimineaţa. Şi tot aşa, ne-am culcat cu un preşedinte şi ne-am trezit cu altul.
Duminică seara,
