Mircea Albulescu a împlinit marţi vârsta de 77 de ani. Maestrul se consideră un om iubit, deşi de câţiva ani trăieşte singur.
În apartamentul său din Romană, unde locuieşte singur, Mircea Albulescu se simte fericit. Primeşte telefoane din cinci în cinci minute de la oamenii dragi care-i urează „La mulţi ani!", vorbeşte repede şi cu pasiune despre teatru şi viaţă şi nu uită să facă câte-o glumă când se întristează.
„Adevărul": Aţi sărbătorit 77 de ani. Cum e viaţa la vârsta aceasta?
Mircea Albulescu: Anii mei au trecut la fel cum au trecut şi ai dumitale şi ai fiecăruia dintre noi care citeşte aceste rânduri. Trecerea este aceeaşi pentru toată lumea, unii spun că ar fi mai repede, alţii că mai încet, dar viteza este în raport cu un punct fix, şi atunci, din moment ce toţi ne mişcăm înseamnă că toţi avem aceeaşi viteză până la urmă. Depinde unde vrem să ajungem şi depinde unde putem să ajungem. Iată că eu am ajuns astăzi, ca tot românul, să-mi câştig independenţa. Pentru că noi românii ne-am câştigat independenţa o dată la 1877, cu luptele care s-au dat atunci, după care, după 100 de ani, în 1977, am sărbătorit dobândirea independenţei, iar eu astăzi, având cifra de 77, la rândul meu, îmi câştig independenţa.
Ce înseamnă independenţă pentru dvs.?
Înseamnă să pot să ofer ceea ce cred că pot să mai ofer în raport cu ceea ce lumea aşteaptă de la mine. Aici mă refer la mama, la tata, când au fost, la nevasta mea, la băiatul meu, la nora mea, la oamenii, pe care cu discreţie şi de departe îi mai păstoresc încă. Şi mă refer mai ales la cei mulţi, care au stat şi m-au privit în aceşti peste 60 de ani de meserie, zi de zi, ceas de ceas, noapte de noapte. E adevărat, nu chiar în fiecare noapte, dar atunci când dânşii nu mă văd eu sunt tot al dânşilor pentru că mă gândesc la ei. Noi şi ai noştri, actorii, ne gândim mereu ce am făcut şi ce putem să f
