Când credeam că România este patria tristeţii şi a nefericirii, am poposit pentru două zile la Sibiu.
S-a întâmplat în weekend, cu ocazia Târgului de carte găzduit de oraşul ardelean cu pedigree nemţesc: Hermannstadt.
Nu mai fusesem la Sibiu de pe la jumătatea anilor '90, când oraşul avea echipă în prima ligă la fotbal, dar nu ieşise din cenuşiul comunist. Oamenii trăiau cu frică, agăţaţi de o industrie de stat care-şi dădea duhul. În plus, nu scăpaseră de coşmarurile din decembrie 1989, când străzile oraşului erau înroşite de sânge: 99 de morţi şi câteva sute de răniţi, împuşcaţi de lunetişti misterioşi (trupele speciale DIA şi „turiştii" sovietici), mitraliaţi de un colonel nebun (Aurel Dragomir, omul generalului-spion Nicolae Militaru) şi vânaţi din elicopter (la ordinul aceluiaşi Militaru şi cu participarea extraordinară a generalului Iosif Rus, cel ce avea să fie răsplătit de Ion Iliescu cu un post de consilier la Cotroceni).
Sibiul anului 2011 nu mai are nimic din oraşul împovărat al anilor '90! De la taximetristul corect, civilizat şi optimist până la recepţionera de la hotel, atentă şi amabilă, toată lumea respiră un aer de oraş occidental. Iar această senzaţie se amplifică în centrul istoric, acolo unde se află Piaţa Mare şi Piaţa Mică, pline de viaţă şi încărcate de istorie.
Nicăieri, în România, nu există o zonă pietonală atât de relaxată, de frumoasă şi plină de voie bună ca în centrul Sibiului! Sutele de terase, înşirate una după alta cu un bun gust educat în timp, atrag zilnic mii de oameni, până după miezul nopţii. Se vorbeşte româneşte, dar şi nemţeşte, ungureşte, englezeşte sau franţuzeşte. Ici-colo mai vezi un japonez sau un arab, cu camera de filmat agăţată de gât. La fiecare pas, Sibiul respiră tinereţe, chiar şi în grupurile din care nu lipsesc mama, fiica şi bunica. Tinereţea vine din starea de spirit, nu di