Propoziţia cu care începea fraza finală a editorialului de săptămîna trecută, „Cultura uneşte, politica dezbină“, m-a pus pe gînduri. Fără îndoială, cultura ne ţine împreună, dar cum eliminăm din ea politica? Există astăzi un consens larg în ceea ce priveşte interferenţele puternice care se manifestă între cultural şi politic (sau viceversa). Un prospect al unei prestigioase universităţi din Washington anunţă programul „Culture and Politics“, în studiile de B.A. pe care le oferă, ca pe un „rigurous program that enables students to engage with questions of culture, knowledge and power“ şi asta deoarece „we approach politics as mediated by cultural practices, and culture as suffused with power“. Desigur, editorialul se referea mai degrabă la apartenenţele politice ale unor oameni de cultură şi la efectul nociv al îmbrăţişării fără condiţii sau discernămînt a unei ideologii, dogme sau a unui conducător politic; dar nu este tocmai aceasta semnificaţia cuvîntului „saturat“ (suffused) în propoziţia de mai sus? Cînd Carl Schmitt sau Karl Marx analizează (direct sau indirect) politicul, o fac din interiorul propriei culturi. Tendinţa imediată ar fi de a interpreta cultura în termeni de valori (locale sau perene), în timp ce politicul ar fi dominat de acte şi de operaţii determinate de interese, posibilităţi sau, în modul cel mai general, de consideraţii mai degrabă pragmatice decît morale. Problema este că şi valorile care structurează o cultură pot fi „instrumentale“, adică definite de un motiv ulterior (care poate fi… politic!) sau lipsite de o motivaţie evidentă, în mod imediat cel puţin. Iată-ne din nou prinşi în mreaja interferenţelor. Putem încerca o altă abordare: inventăm o sintagmă bazată pe cele două concepte şi o analizăm din punctul de vedere al proprietăţilor ei. Spre exemplu, „cultură politică“ şi/sau „politică culturală“. Care ar fi semnificaţia celei di