Viata teatrala romaneasca pare, in aceasta toamna a tuturor spaimelor noastre, in culmea animatiei: festivalurile se inghesuie, premierele abia-abia isi mai fac loc printre alte "evenimente", legiuitorii (si aplicantii legilor) muncesc pe branci, sindicatele combat cat pot, tinerii actori alearga de la o "auditie" la alta, conferintele de presa se tin lant. Mai rau o duce teatrul propriu-zis - dar asta este, in context, o discutie inutila. Printre atatea atractii, risca sa se piarda cu firea nu doar spectatorul obisnuit, ci si, nu-i asa, specialistul.

Care specialist, solicitat sa-si imparta atentia in cinci-sase locuri concomitent, are de ales intre a se transforma intr-un soi de turist nauc, ce bifeaza "obiectivele" din fuga si-si da cu parerea asupra intregului dupa numai o particica din el, sau a deveni ultra-selectiv si taios, taind, adica, de pe lista nume si titluri si limitandu-se a urmari, din noianul de "manifestari" unde e invitat, doar una sau doua. Personal, am optat pentru aceasta din urma solutie si, dupa ce mi-am alcatuit un "tintar" de-a dreptul stiintific, care imi permitea sa vad cate putin din toate festivalurile aflate in desfasurare prin tara, am rupt maruntel hartiile cu tabele si grafice si am ramas in Bucuresti. Unde, nu-i vorba, aveam la dispozitie patru festivaluri.

Lasand gluma la o parte, fapt este ca, daca ne oprim o clipa din cursa necontrolata in care ne-am pomenit angajati, constatam ca teatrul romanesc tinde sa-si deghizeze neputintele si neajunsurile sub falsa vioiciune data de multimea festivalurilor si de aparenta lor bogatie. Pe deasupra, tot mai multe dintre acestea, indiferent cat de... national se intituleaza, au inceput sa invite spectacole din strainatate, uneori in proportie egala cu productiile autohtone. E o simpla intamplare? Fara indoiala, nu: profesionistii scenei (cei autentici) simt nevoia unei