După primele două articole mamut, adică mai extinse, din acest serial, iată unul ceva mai scurt, care începe cu o întâmplare din viaţa mea şi se încheie cu o descoperire ştiinţifică. Între cele două evenimente ar exista o relaţie: papilele gustative. Mă întreb, mai întâi, de ce mamutul (în franceză, s.m.mammouth, atestat în 1692, provenind dintr-o limbă rusă siberiană – mamoth, mamont, de la Mansi mang ont, semnificând „ca pământul“ – spre a denumi un elefant mare fosil din cuaternar, cu părul lung şi colţii răsuciţi în sus) are o reputaţie dubioasă. De fapt, mamuţii veneau din Africa, ultima specie (către 3700 î. Hr.) datorită rezistenţei lor la frig fiind cea siberiană, unde de altfel au fost descoperite animalele congelate. Chiar şi o reţea franţuzească de restaurante denumită Mammouth ţine cu tot dinadinsul să ofere porţii impresionante, asemenea animalului dispărut. Într-o zi, mânat de foame, am poposit la Mammouth şi, după ce am comandat ceva săţios, m-am trezit cu un castron umplut cu o claie de salată verde. Nu-i vorbă, sănătoasă şi arătoasă (nu întâmplător – laitue s.f., din latinescul lactuca, de care lăptuca noastră e mai aproape – componenta monumentalei salate – în argoul franţuzesc poate însemna şi gagică, tipesă). dar reţeta culinară conţinea charcuterie et fromages. Le-am găsit până la urmă, îmbibate cu sosul salatei, adică o zeamă, argotic (obsesie) având şi sensul de apă chioară. Oricum, vai de sărmanele mele papile gustative. O posibilitate de consolare se poate găsi întotdeauna. Mă aflam în La Défence (zona futuristă a Parisului) neagreată de mulţi şi de aceea propice când căutam un loc în care să aud mai puţin zgomotul lumii, să mă desprind de agitaţia pariziană. Una interioară, inimaginabilă dacă nu o trăieşti, trecând prin Oraşul-Lumină doar pentru atracţiile turistice. De la masa restaurantului priveam L’Arche, o prelungire recentă a