Dragă Tată, Iată, îţi trimit prima mea scrisoare de aici, din Oraşul de Plumb. Ştiu, până nu demult eram convinsă că oraşul nostru este Oraşul de Plumb; am trecut de atâtea ori, în după-amiezile ploioase, prin dreptul statuii triste a poetului, având versurile lui în minte şi simţind pe umerii mei toată greutatea oraşului gri, toată greutatea întrebărilor mele fără de răspuns, toată greutatea universului parcă apăsându-mă în pământ şi agăţând de aripile mele bolovani.
Când am plecat, oraşul nostru nu mai era aşa; statuia poetului privea în jos, stânjenită de toată larma şi bucuria inexplicabilă din jurul ei, iar oraşul era vesel, colorat, însorit, indiferent chiar. Ca şi cum n-ar fi vrut să ştiu că îi pasă că plec. "Vezi?", parcă îmi spunea, "cât ai dormit, s-a schimbat câte ceva: blocurile sunt acum colorate, eu sunt curat, spaţiile mele verzi sunt pline de flori tot timpul şi de copaci care înfloresc pe rând într-o paletă fermecătoare de nuanţe şi miresme, am mai multe cafenele, mai multe magazine şi mai multe sedii de firme; mai multe maşini străine, mai multe SRL-uri sau PFA-uri, mai mulţi oameni mulţumiţi, ocupaţi, activi. Tu nu mai ai ce face aici; aici nu-ţi găseşti locul; aici, neliniştea şi apăsarea ta deranjează; incertitudinile şi căutările tale sunt deşarte aici, unde lucrurile sunt clar aşezate pe făgaşul lor firesc. Du-te. Du-te în lume să te găseşti".
Am plecat cu suflul oprit, nemaiştiind unde am rămas, până unde să mă duc şi până unde să mă întorc. Apoi, după mult umblet şi rătăciri, am ajuns aici. Am păşit în oraş oscilând şi o forţă ciudată mă atrăgea înspre el, ca înspre o pădure vrăjită, care te fascinează de la distanţă pentru că ghiceşti în întunericul ei lucruri nemaiîntâlnite, dar de care ţi-e frică tocmai pentru că habar n-ai ce e în ea şi nici dacă ai să-i supravieţuieşti. Am păşit în oraş încet şi aşa, de la distanţă,
