După decenii de represiune şi ani de sărăcie şi experimente "de tranziţie", românii au privit cu mare speranţă venirea în ţară a unor mari companii internaţionale. Au priceput chiar prea bine lecţia de la "Semănătoarea", cînd sindicaliştii i-au alungat cu pietre pe investitorii străini. Au înţeles că de la aceste companii pot veni locuri de muncă, bani, civilizaţie şi prosperitate. Şi le-au primit cu braţele deschise. Dar, într-un fel, şi cu garda jos. La cîteva luni după privatizarea IMGB-ului, am vorbit cu un lider sindical. Era total derutat de faptul că noul manager, un suedez, avea aproape aceleaşi "texte ameţitoare", ca vechiul director român (care de altfel îi era consultant). A fost un prim semn ciudat. Mai tîrziu, am auzit de o femeie care lucra la o fabrică de jucării a unei companii multinaţionale. Muncea 12 ore pe zi şi primea un salariu de mizerie. Era fericită că are un loc de muncă. Încetul cu încetul, sistemul s-a extins. Managementul de import, cu adaptări locale benefice pentru investitori, a început să funcţioneze la maximum. Adevărate uzine de eficienţă au pornit a folosi o organizare aproape perfectă a muncii. Sînt deja foarte multe locuri în care românii lucrează ca în Occident. Mai exact, ca românii din Occident, şi nu ca occidentalii. Adică fără să răsufle şi fără pretenţii, sub coordonarea matematică a patronatului străin. Alternativa e de obicei cîte o nemernicie autohtonă. Cu alte cuvinte, lucrătorul are de ales între o exploatare bine reglementată şi una haotică. Între o turaţie constantă, la limita suportabilului, şi o funcţionare cu sincope şi explozii la fel de obositoare. Între metodicul manager occidental (dintre care unii au învăţat că se poate şi fără carte de muncă) şi abilul patron băştinaş. Ambii, deja buni cunoscători ai cadrului şi a tehnicilor prin care angajatul poate fi supus şi stors la maximum. În timpul ăsta, sindicatele