Vlad Macri foloseşte interogaţia dată ca ingredient al unei cozerii despre stufat. “Stufat sau estouffade?” (Editura Humanitas) este cartea unui erudit pentru care plăcerea divagaţiei o întrece pe cea a degustării.
Există bucătărie românească? Întrebarea, tot atît de provocatoare precum cea despre viaţa pe Marte, poate primi un număr de răspunsuri egal cu suma îndoielilor şi a certitudinilor noastre. Vlad Macri foloseşte interogaţia dată ca ingredient al unei cozerii despre stufat. “Stufat sau estouffade?” (Editura Humanitas) este cartea unui erudit pentru care plăcerea divagaţiei o întrece pe cea a degustării.
Îi sîntem datori aşadar domnului Macri pentru a ne fi dat rendez-vous într-un fel de rafinat salon de epocă, sub semnul gastronomiei. Autorul demonstrează, de altfel, într-unul din capitolele cărţii, mergînd pe mîna lui Păstorel, că singura bucătărie mare este cea franceză. Şansa francezilor a fost Revoluţia, atunci cînd o enormă pleiadă de mari bucătari care lucrau pentru nobilimea franceză au fost nevoiţi să iasă în stradă şi să democratizeze o bucătărie care era extrem de sofisticată şi complet inaccesibilă păturilor inferioare ale populaţiei.
În România nu s-a întîmplat niciodată aşa ceva; se poate constata acest lucru inclusiv astăzi, cînd, spune Macri, “nu există un restaurant în care să găseşti o bucătărie de autor, ca în Franţa, şi în care să mănînci şi altceva decît felurile din reţetarul Ministerului Agriculturii”.
“Avem, totuşi, acum”, mai spune autorul, “o şansă extrem de mare, pentru că ne aflăm într-o conjunctură ambiguă, creată de tendinţele de globalizare, inclusiv în sens culinar”. Ne agresează, de exemplu, fast-food-ul, şi acest lucru reprezintă o fracţie a globalizării. Dar globalizarea ar trebui luată nu doar în sensul rău; n-ar trebui să ne fie frică să promovăm produsele autohtone. Cine ştie despre brînzet