Anul 1989 a fost din foarte multe puncte de vedere anul în care se putea simţi, tot mai direct şi tot mai dur, izolarea crâncenă a regimului de la Bucureşti pe meridiane. De fapt, era vorba despre o dublă izolare. Pe de o parte, "spatele întors" atât de către partidele frăţeşti din ţările socialiste sau din ţările nealiniate, cât, mai ales, de către democraţiile occidentale.
Faima şi simpatia de care se bucurau cu doar un deceniu în urmă România şi preşedintele ei lăsau acum locul (în cel mai bun caz!) unui cras dezinteres, pe care şi noi, cei ce lucram în presa vremii, îl resimţem dureros şi, de ce nu?, ca pe o nemeritată nedreptate care i se făcea unui popor şi aşa mult prea greu încercat. Pe de altă parte, era vorba despre o izolare impusă "dinlăuntru", adică de la cele mai înalte nivele ale puterii, de partid şi de stat. Abonamentele la presa străină - la care, cu câţiva ani în urmă eram îndemnaţi (în mod obligatoriu!) să ne referim atunci când era vorba să căutăm "dovezi ale imensului prestigiu internaţional de care se bucură România Socialistă şi Preşedintele său pe toate meridianele planetei" - se reduseseră până la un drastic "degree zero".
Nici măcar la Buletinele informative Agerpres nu aveam acces decât prin bunăvoinţa conducerii gazetei. Chipurile, la abonamentele din presa occidentală se renunţase, de bunăvoie (?!) sub pretextul diminuării efortului valutar! În realitate, aşa după cum aveam să ne convingem pe parcurs, motivul real era tonul tot mai critic, mai tăios şi mai lipsit de menajamente, cu care presa (chiar că) "de pe toate meridianele lumii" trata regimul de la Bucureşti şi, în special, cuplul prezidenţial.
Mult mai stânjenitor, aceste adevăruri ni se înfăţişau atunci când, totuşi, reuşeam să prindem un "drum pe afară". De regulă, asemenea evadări nu depăşeau perimetrul "ţărilor frăţeşti", deşi, şi î
