Traian Băsescu a preferat să încalce regulile şi recomandările UE, decât să rişte numirea unor procurori şefi aflaţi în solda lui Dan Voiculescu. Nu doar pragmatismul l-a împins pe preşedinte spre această soluţie, ci şi buna cunoaşterea a sistemului care se autoreproduce şi tinde să-i respingă pe procurorii independenţi, fiindcă aceştia nu pot fi controlaţi.

Respectarea procedurilor înseamnă depunerea candidaturilor de către procurorii interesaţi să ocupe funcţiile de şefi, dar nominalizarea este făcută, potrivit legii, de ministrul Justiţiei, care de obicei este un om politic sau o persoană conectată la grupuri de interese politice, cum a fost cazul Monei Pivniceru. În cele din urmă nominalizările sunt făcute tot de oameni politici, după consultări mai mult sau mai puţin transparente. Din acest punct de vedere, corpul procurorilor ar trebui să asigure independenţa justiţiei prin profesionlism şi moralitate, într-o mai mare măsură decât politicienii.

O procedură din care ar fi rezultat nişte şefi de parchete obedineţi faţă de politicieni sau afacerişti influenţi ar fi produs într-adevăr critici din partea Comisiei Europene, dar îi pasă lui Felix de Bruxelles? Îi pasă lui Antonescu de rapoartele negative ale UE? În schimb dacă ar fi reuşit să-şi plaseze proprii pioni în posturi cheie, Dan Voiculescu ar fi răsuflat uşurat, mai ales că din datele dosarului în care este inculpat are acum toate şansele să urmeze drumul lui Adrian Năstase.

Regulile şi procedeele au adesea efecte adverse pe termen scurt, deşi aplicarea lor sistematică întăreşte, pe termen lung, sănătatea sistemului. Logica lui Traian Băsescu nu vizează în acest caz durata lungă a istoriei, ci doar evitarea privatizării Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA). Preşedintele preferă formula pierderilor minime, chiar dacă în viziunea lui această ecuaţie a dus la eliminarea lui Daniel Morar di