Chemarea lui Ponta la Cotroceni m-a enervat ca pe orice antibăsist îndârjit. Premierul, așa sună în toate comunicatele, de presă și de nepresă, a fost „chemat”, nu invitat. Cum își permite Băsescu, dat jos, măcar moral, din funcția de președinte de bâta votului meu și al tău și al altor șapte milioane și aproape jumătate de cetățeni să-l cheme pe Ponta care a fost votat, el și USL-ul lui și al lui Antonescu de trei sferturi din votanții ultimelor alegeri? Care are în spate un Parlament cât Casa Poporului toată și mai mult de atât? Mă simt insultat. E ca și cum, cu deștul arătător culcat pe spate și făcut, prin repetiție cârlig, Băsescu mă cheamă la ordin pe mine, alegătorul. Nu vin, zic, că nu-s ospătar. Ponta merge. Cu un surâs mieros tencuit pe buze. Cu o seară înainte și cu două zile mai devreme se răstise la Băsescu. Băsescu dăduse primul, pe chestia Schengen, că de ce nu stăm în genunchi, așa cum ne-a învățat el, în fața nemților și europenilor în general. Că de ce nu l-am pus pe Morar, că dacă-l puneam unde de fapt e de vreo șapte prelungiri și ceva, intram, intram cu totul în Nemția și-n Patagonia. Păi nu stăm în genunchi că ne-am săturat, a zis Ponta și mi-a mers la suflet. Și mie și altora. Satisfacții mici, dar binevenite după ce am înghițit hapul coabitării. Mă așteptam ca întâlnirea de la Cotroceni să se lase cu păruială iar cei doi să se arate în final semeți și invalizi, eu pariind pe  capetele în gură date de Ponta, mai tânăr, mai nealcoolic, mai sportiv. Aș! Întâlnirea, cică, a curs în termeni politicoși iar cei doi, asistați unul din colțul ringului de miniștrii Corlățean și Stroe, iar celălalt de tot guvernul de mistreți din umbră, au făcut un tango de mare eleganță. Păi parcă vă certarăți pe Schengen? Parcă era de rău. Aș! Că Băsescu are armata făcută praf, înțeleg. Berceanu schimbă paturile unuia din hotelurile lui, făcând o mică cheltuială de cât