Există o serie de filme, să le zicem de vacanţă, cărora le tolerăm lipsa de calitate, plasîndu-le, conştient, în sfera divertismentului fără pretenţii estetice. Motivele pentru care le vedem sînt unele extraestetice: ele ne permit, de pildă, să ieşim cu prietenii, să mîncăm floricele şi să le comentăm lejer, dîndu-ne mari. E drept că, în ultimul timp, cel puţin la Hollywood Multiplex, comentariile golăneşti, cu glas tare, în timpul filmului, nu se mai aud. Poate că gradul de civilizaţie crescut (sperăm) sau respectul pentru un loc mai curat şi dotat cu bodyguarzi îi face chiar pe spectatorii veniţi în gaşcă să-şi şoptească aprecierile sau să le împărtăşească prietenilor după ce ies din sală. Cert este că filmul Lumea de dincolo, văzut recent la Hollywood Multiplex, se încadrează perfect în această categorie. M-am aşezat în sală exact cu un melanj din motivaţiile de mai sus. Odată început filmul, n-a mai contat decît povestea. Aceasta era una îmbîrligată, care, cel puţin la început, te băga în ceaţă: unii erau vampiri, şi alţii vîrcolaci, sau licani, şi se războiau feroce între ei. Deja se intra pe un teritoriu al iniţiaţilor în care nu oricine are acces şi unde trebuia să fii înarmat cu informaţiile de rigoare în domeniu (trebuia să ştii că amîndouă sînt specii de graniţă, dar că unii se metamorfozează în lilieci, alţii în lupi...). Odată depăşită definirea termenilor, filmul îşi urma conştiincios reţeta. Se succedau imaginile specifice genului, cu care pelicule precum Corbul deja ne-au obişnuit: întuneric, lume subterană, eventual metroul, clădiri sordide. Cadrul ideal pentru această underworld de a-şi încheia socotelile: acolo atît vampirii, cît şi vîrcolacii apăreau brusc, direct în luptă, pîndindu-se unii pe alţii. Intrarea direct în subiect, în miezul scenelor tari, e o altă veşnică modalitate reuşită

a genului. În mijlocul secvenţelor de grup, trep