Noi, creştinii, credem în taine. Şapte la număr. Tainele sînt ritualuri prin care se accede la har. Sau, mai exact, prin care ne purificăm şi ne deschidem să primim harul. În fine, nu merg mai departe cu fineţurile teologale; vreau doar să spun că în această seară am avut impresia că muzica lui Radu Lupu este o taină.

Aşadar, ce poţi spune despre taine? Nu mare lucru. Doar că se petrec şi te amuţesc cu ceea ce pot face din tine. La finalul recitalului lui Radu Lupu, Ateneul arhiplin ovaţiona cum nu am mai auzit vreodată. Priveam în jur şi vedeam sute de oameni aplaudînd frenetic în picioare, ca într-o transă fericită. Îi mulţumeau lui Radu Lupu şi îi declarau iubirea pentru ce le-a făcut. Stînd mai bine de două ore sub vraja muzicii lui Radu Lupu, ceva esenţial se modifică în fiinţa umană. O lumină interioară te năpădeşte cu totul şi ai dulcea convingere că-ţi vezi sufletul acordat la armoniile adînci ale lumii, la energiile ei cele mai pure. Ieşirea din contingent, ieşirea din tine însuţi se petrece sub vraja lui Radu Lupu şi tot ce e bun în tine tresaltă eliberat. Cum de se întîmplă asta? Nu am nici un dubiu că muzica lui Radu Lupu este un fenomen supranatural. Despre asta, e aproape imposibil de vorbit.

Sigur că putem vorbi despre pianistul Radu Lupu. Despre stilul său, despre experienţa sa, despre geniul său. Despre sunetul pe care îl scoate din pianul atins de mîna sa. Putem parcurge biografia sa artistică, de la momentele în care cîştiga concursuri internaţionale pînă acum, cînd arta lui depăşeşte cu mult cea mai rafinată tehnică posibilă şi ajunge să palpeze uşor însăşi inima lumii. Putem vorbi şi despre Schubert. Copilul vienez de un tulburător talent muzical, cu voce de soprană care părea a face carieră de cîntăreţ în corul ”Wiener Hofmusikkapelle” sub îndrumarea muzicală a lui Antonio Salieri, deşi el vroia de mic să compună şi nimic altceva dec