În mod normal, atunci când un serial de comedie e plasat într-un bar, personajele sunt niște indivizi haioși, bonomi, prieteni cu toată lumea, gata să-ți asculte poveștile sau, mai bine, să ți se spună pe-ale lor, care sunt mai cu haz și mai interesante. Un fel de Cheers, dar pe comedie. Numai că și sitcomurile despre baruri se împart în două mari categorii. Pe de o parte, sunt serialele astea vesele, de care am vorbit, și care sunt plasate în baruri ticsite de lume, în localuri care au atât de mult succes încât, ca să prinzi loc pe scaun, trebuie să mai ții două persoane în brațe. Dar există pe lumea asta și baruri nefericite, care n-au avut noroc în viață și n-au întâlnit, la momentul oportun, gloata de clienți fideli care să le umple.

Ăsta e cazul barului din It’s Always Sunny in Philadelphia. Mereu gol, ușor dărăpănat dacă te uiți din afară, preferi să-l ocolești spunându-ți că-i mai sigur totuși dacă te prinde cutremurul într-un beci de pe strada Blănari.

Lipsa asta cronică de clienți nu poate să nu se răsfrângă asupra proprietarilor, care au devenit o gașcă de sociopați incapabili să internalizeze norme elementare de conviețuire cu ceilalți. Lucru care dă naștere unui cerc vicios, pentru că nimeni nu vrea să-și petreacă orele de relaxare de după serviciu într-un local unde barmanul se droghează cu lipici.

Partea bună la serialele de acest fel e că sunt mult mai haioase decât alea cu lume bonomă. Când te uiți la un sitcom, nu vrei glume convenționale, care nu deranjează pe nimeni și la care râde toată familia. Pentru asta există Dem Rădulescu. Probabil că ar trebui să se impună o regulă simplă, pe care s-o aplici ca să-ți dai seama dacă un serial de comedie iese sau nu din rutina producțiilor plictisitoare: dacă la un moment personajele îngroapă o prostituată, atunci ești pe drumul cel bun.

It’s Always Sunny in Philadelphia (2005-)