(ultima parte) Pornind din Bucovina (de unde am rămas în articolul precedent) spre Băile Tuşnad, într-o altă încercare de a străbate ţara în lung şi-n lat, ne aşteaptă ultimele aventuri. (Din fericire, nu chiar aventuri adevărate, ci itinerarii de vacanţă cu un grad permis de risc.) Luînd-o dinspre Gura Humorului prin munţi (Carpaţii Orientali), mergi pe un drum palpitant datorită unui semn recurent: acela care te previne că, în zona respectivă, pot cădea bolovani de la înălţime. Locurile din zonă chiar arată sălbatic: de la Ostra pînă la Bicaz ai senzaţia, împrumutată din road-movie-urile americane, că eşti într-un soi de deşert în care se poate oricînd petrece ceva neaşteptat, de la tîlhari la paranormal. Peisajul e haotic, neaşezat, simţi nevoia de ordine şi de mîna omului. Pămînt arid şi maluri surpate. Conform hărţii, aceştia au fost Munţii Stânişoara şi Bistriţei. Odată cu lacul de la Bicaz, perspectiva se schimbă. În primul rînd, semnele trecerii omului pe-acolo îşi fac apariţia, convertind clişeele sălbatice în locurile comune ale invaziei turistice suprasaturate. Vizitatorii vor să meargă cu vaporaşul, să cumpere de la multele tarabe ieftine şi să arunce hîrtii pe jos. Totul într-un mod prea ostentativ, alungînd cu gălăgia lor orice trăire a peisajului. De aici încolo intri în Munţii Ceahlău. E o zonă deja turistică, mai bătută, dar oricum impresionantă. Deşertul haotic este înlocuit cu munţi adevăraţi, vezi piatră pretutindeni şi stînci colţuroase. Uimirea totală soseşte atunci cînd ajungi la Cheile Bicazului şi treci prin defileu: eşti în postura perfectă a turistului aventuros, chiar crezi că munţii se vor prăbuşi peste tine, că natura e atotputernică şi tu o biată furnică cu ambiţii vane... Noroc cu ceilalţi, turiştii mai versaţi

(sau simpli trecători cu treburi) care se enervează că trecerea durează prea mult şi claxonează în ciuda inter