Există o vorbă celebră şi veche despre ce trebuie şi ce nu trebuie să facă obiectul unei ştiri, zisă de un american: “un om muşcat de câine nu e ştire; un câine muşcat de un om, da”. De câteva zile, în România, vorba nu e câtuşi de puţin valabilă.

A mai existat un episod asemănător, în 2006, când câinii au omorât un turist japonez. S-a “dezbătut” cât s-a „dezbătut” şi subiectul a murit. După care, în dulcele stil neaoş, au apărut bancuri despre turiştii japonezi muşcaţi de câini în Bucureşti. Şi apoi – nimic. Primăria are un buget pentru rezolvarea problemei câinilor, dar nu e clar ce face cu el. Organizaţiile pentru protecţia animalelor îşi afirmă punctul lor de vedere, dar şi pe la ele apar destule neclarităţi. Cetăţenii s-au obişnuit şi nu zic nimic, doar bombăne pe la colţuri, iar cei care au ghinionul să fie doar muşcaţi (nu omorâţi) se duc să facă vaccinul antirabic. Din când în când, mai apare câte o ştire “mică” despre numărul de pacienţi care vin să se vaccineze şi despre epuizarea stocurilor de vaccin la nu ştiu ce spital.

Tragedia întâmplată acum câteva zile, când un copil a fost ucis de o haită de câini, a adus din nou societatea la temperatura de fierbere. Pe bună dreptate. Numai că, în mulţimea de vorbe şi de emoţii prilejuite de o asemenea tragedie, esenţialul se pierde pe drum. Iar esenţialul este, după părerea mea, faptul că, de ani întregi, Primăria nu reuşeşte să rezolve problema. S-a ajuns chiar la propunerea unei “legi a maidanezilor”. Mi se pare un pic exagerat. Pentru orice chestiune de ordin administrativ e nevoie de o lege emisă de ditamai Parlamentul? Atunci să se dea şi o lege a ţânţarilor, şi o lege a muştelor, şi una a şobolanilor sau una a gândacilor de bucătărie. Sau a graurilor care mănâncă boabele de struguri, astfel că podgorenii sunt nevoiţi să umble prin vie şi să facă zgomot întru alungarea bietelor păsări care pun în