Zoom Daniel Barbu
Este politolog, publicist, eseist, jurnalist şi profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice la Universitatea Bucureşti. Membru în juriile de doctorat în ştiinţă politică la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris (1999), Université Libre de Bruxelles (2003); în istorie la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române (1999), Université Laval din Québec (2004); în filosofie la Universitatea din Bucureşti (1999, 2000, 2001) şi la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj (2001).
Dacă cetăţenia egală rămâne o condiţie obligatorie şi necesară a democraţiei moderne, cum să-ţi imaginezi posibilitatea unei participări cetăţeneşti directe la viaţa unor state de mare întindere şi dens populate? Neputându-se prezenta nemijlocit, voinţa cetăţenilor se cerea re-prezentată. Democraţia directă a celor interesaţi de lucrul public era croită pe măsura cetăţii antice, democraţia reprezentativă este gândită pentru numerele mari ale statului modern. Ideea reprezentării nu s-a ivit din senin.
Dreptul roman cunoaşte practica delegării private de voinţă, pe care ne-a transmis-o până astăzi sub forma mandatului. Sub monarhiile medievale şi apoi teritorial-administrative, comunele şi stările erau deja obişnuite, în calitate de corporaţii, cu practica desemnării, uneori prin vot, a unor reprezentanţi care, convocaţi în adunări sezoniere sau ocazionale, îl asistau pe suveran în identificarea mijloacelor şi obiectivelor guvernării. Când suveranul devine naţiunea, adică corporaţia unică şi unificată a tuturor cetăţenilor, egali în drepturi şi demnitate politică, cum să mai degajezi o voinţă generală care să fie mai mult decât suma aritmetică a unor interese private, locale, profesionale, de grup, de gen, de stare, de clasă?
Utilajul conceptual al teologiei creştine a furnizat răspunsul. Reprezentarea voinţei generale prin par
