Valeriu Stancu se situează într-o perspectivă suficient de lejeră a limbajului poeticesc. Pe de-o parte meditează cu senină- tate la împrejurările generale în care eul auctorial se confruntă cu existenţa, încercînd a se opri la formule sintetice, la un soi de apoftegme uneori cu iz oriental.

Sapienţa e mediată de o sensibilitate „păţită”, care vrea să se (re)tragă în concluzii cu iz de morală. Mici parabole au menirea de-a accentua firescul unor atari operaţii ale experienţei ce se impersonalizează: „«Ce socoţi că e mai frumos în întreaga-ţi viaţă»?/ am întrebat într-o zi necunoscuţii din azilul peripatetic. – Frumuseţea! – mi-a răspuns Trecătorul – Înţelepciunea! – mi-a răspuns Nesăbuitul – Ura! – mi-a răspuns Prietenul – Lacrima! – răspunsumi- a Duşmanul – Ziua de mine! – mi-am răspuns răstignit pe tîmpla Cuvîntului” (ornic de iluzii într-un azil peripatetic). E vorba aici de abstracţiuni care capătă un caracter de concreteţe sensibilă, ca şi de o asemenea concreteţe ce se raţionalizează: „aud, ca pe o moarte, respiraţia umbrei (…) aud, ca pe o moarte, respiraţia nopţii/ şi într-o bună zi voi muri/ bolnav/ de nemurire// colocvială, respiraţia umbrei” (colocvială respiraţia umbrei). Un text introductiv circumscrie un simţămînt al dezarmării fiinţei în faţa neantului intuit într-o ambiguitate a acestuia, apt şi totodată inapt a adăposti transcendenţa: „un idol cu ochii-n lacrimi/ m-a ţintuit peste manuscrise/ l-a înduioşat/ Zădărnicia cu care/ gloria abisului meu/ se închina/ de-o viaţă/ la inexistenţa lui” (idolul zădărniciei). Pe de altă parte Valeriu Stancu nu întîrzie a- şi da în vileag temperamentul fremătător vital, depăşind marginile unor poziţii conceptual stabilite, dornic foarte a se recomanda ca atare. Apare un amestec de solitudine şi socializare, de drăcovenie şi puritate, de stări excesive ţîşnind din obiecte deznădăjduite, pe valurile une