Poveste extraordinară, încărcată de o emoţie profundă. Poveste care a uluit America şi România, deopotrivă.

Un subiect de presă despre care ştii că va aduce audienţă maximă fiindcă inimile multor oameni vor vibra. Pentru mine, însă, e şi un subiect încărcat de amărăciune, făţărnicie, de neputinţa de a modela mentalitatea societăţii româneşti întratât încât să ne ajutăm singuri unii pe alţii, să extragem valorile (acolo unde există!) şi să le punem pe un piedestal spre a fi admirate de o lume întreagă. Accentuez "pentru mine", deoarece de 3 ani de zile sunt implicată în campanii de presă caritabile în sprijinul copiilor grav bolnavi şi al celor ce trăiesc în mediul rural, la limita existenţei.

Din postura de jurnalist am încercat şi încerc să dau o şansă la viaţă unor micuţi aproape ignoraţi de autorităţi şi de societate, iar situaţiile cu care m-am confruntat sunt, uneori, de-a dreptul revoltătoare. Campaniile "O şansă copiilor de la ţară", "Ajută copiii!" sau "Din inimă pentru copii" sunt deja cunoscute multor cititori, iar aceştia vor înţelege esenţa sentimentului de amarăciune care a generat acest articol.

Povestea adolescentului român născut fără mâini, dar care cântă la chitară uluind America, a fost relatată şi de EVZ. Am decis că trebuie să scriu despre ea şi dintr-un alt unghi, după ce am văzut o emisune tv cu acces direct la lacrimi şi aplauze ce mi s-a părut exemplul perfect al reflectării în oglindă a două naţiuni. E "visul american" pe care românii sar să-l şutească pentru a se împăuna cu el. Unii manipulaţi, alţii interesaţi. Ni se întâmplă asta dintotdeauna. George Emil Palade, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Brâncuşi, "Micuţa Picasso" sunt doar câţiva români pentru care statul român n-a făcut nimic, dar pe care şi i-a revendicat la momentul oportun datorită gloriei conferite de societăţile occidentale.

Acum av