Nu mai ţin blabla-urile cu nedreptatea care i s-ar fi făcut, pasămite, unui scriitor foarte puţin băgat în seamă în timpul vieţii. Aşa a fost tatăl meu, Matei Gavril (Albastru). Nici speranţa în posteritate nu e decît o vorbă. Există scriitori excepţionali, scriitori mari şi scriitori mediocri, există cei care-şi devansează timpul şi cei care, fără să-şi dea seama, spun ceea ce s-a mai spus deja şi o fac în acelaşi fel. Obiectiv – atît cît poate fi un contemporan –, nu cred că se pune problema unei posterităţi, latente astăzi, a lui Matei Gavril.

Nici textele reverenţioase faţă de părinţi nu-mi plac. Aşadar, încerc pe cît posibil să nu scriu despre „tata“, chiar dacă nici la „scriitorul“ GMA nu mă voi referi din locus amoenus al istoricului literar neutru. Cred că importantă este comunicarea percepţiei pe care o am despre un intelectual român secundar al anilor 1970-2000, formată nu atît din lectura propriilor cărţi, cît din cele cîteva discuţii pe care le-am purtat de-a lungul timpului, în măsura în care reuşesc să spun ceva despre o epocă pe care mulţi dintre noi o cunoaştem, dintr-o poziţie însă specială, pe care o detaliez îndată. Aceste amintiri vor hrăni preambulul pentru unele dintre ultimele însemnări ale lui, lăsate într-o agendă multifuncţională care, în spital, a devenit un obiect lăsat ca limbă de moarte, fulgerătoare, zece zile mai tîrziu. Dacă e ceva ce ridică suprem, înainte de a o coborî definitiv, figura cuiva în ochii celor care-l cunosc, acest lucru este moartea. Născut în Ardeal în 1943, Matei Gavril nu e nici contemporanul strict al lui Nichita, nici al lui Dinescu. A devenit scriitor în anii aceia ai modei metafizice la noi, între roşul mat al sîngerosului deceniu şase, cu proletcultismul mănos udat din plin de sînge „duşmănos“, şi cel irizat al deceniului nouă, al „vitrinelor“ cărtăresciene şi al caşcavalului lui Alexandru