Reşiţeanul şi-a dedicat ultimii 20 de ani sălii de sport, unde s-a antrenat cu pasiune, pentru a-şi întregi palmaresul cu zeci de distincţii. Înainte să urce pe podiumul Jocurilor Olimpice de la Atena, Daniel Popescu a practicat lupte libere şi doar insistenţa antrenorului Ion Albu i-a schimbat viitorul.

A păşit pentru prima dată într-o sală de sport dus de mână de unchiul său, antrenorul de lupte Ilie Ene, şi a petrecut acolo ultimii 20 de ani. „A tot insistat pe lângă tatăl meu să mă lase să fac lupte. Eram un copil energic, arţăgos şi unchiul meu credea că poate face un mare luptător din mine. Aveam ceva mai mult de cinci ani pe atunci”, îşi aminteşte Daniel.

Vrăjit de calul cu mânere

Totul s-a schimbat în viaţa lui când a văzut pentru prima dată calul cu mânere şi celelalte aparate de gimnastică. „Într-o zi am mers cu tata la Sala Polivalentă, unde se pregătea lotul României de gimnastică. Cât timp el a avut treabă acolo, eu m-am căţărat pe aparate. Am fost observat de domnul Albu, care i-a recomandat tatălui meu să mă dea la gimnastică”, spune sportivul. Timp de şase luni de zile, Daniel a combinat luptele cu gimnastica. „Mi-a plăcut şi pe salteaua de lupte pentru că la acea vreme antrenamentele erau mai mult o joacă, dar tot mai distractiv era în groapa cu bureţi în care ne punea să sărim la gimnastică. Mi-amintesc şi acum primul concurs, la Cluj, unde am luat locul doi cu echipa şi medalie la cal. Atunci m-am împrietenit cu calul şi m-am hotărât să mă ţin serios de gimnastică”, a spus tânărul reşiţean.

Daniel a avut o ascensiune rapidă, astfel că, pe plan intern a câştigat tot ce se putea, iar în 2000, s-a întors de la Stuttgart cu titlul de campion european de juniori. Un an mai târziu, a fost cooptat în Lotul Olimpic al României, alături de care a cunoscut cea mai mare satisfacţie din întreaga carieră de sportiv. „Am