Nu sînt o specialistă în sfîrșituri de lume. Sau altfel de dezastre. Răul nu mă atrage, disperarea sau urîtul nici atît. Cît trăim, zic eu, e bine. Restul se poate rezolva, aranja, depăși, ignora, descurca, desluși, există întotdeauna o paradigmă românească a descurcărelii care ne salvează mereu. Să revenim la oile noastre. În fond, apokalypsis este revelație, în limba greacă, și nu Sfîrșitul Vremurilor, cum ne-am obișnuit noi cu acepţiunea biblică a vocabulei. A curs multă cerneală pe marginea acestui subiect. Plecînd de la textele biblice și profețiile mayașe, pînă la investigațiile jurnalistice, mai vechi sau mai noi, cu tentă mistică sau de senzațional, legate de aparițiile de la Fatima și Međjugorje. Faptul că sîntem în 2012 și în România, unde avem alte priorități mult mai terestre și pedestre, chiar dacă raportarea la fel de fel de dezastre de genul Armaggedon, Sfîrșitul lumii sau Apocalipsă nu lipsesc din jargonul jurnalistic de ultimă oră – împreună cu lovitură de stat sau puci! –, mă face să fiu mult mai circumspectă dacă e să abordez un astfel de subiect. Totuși, apariția unor cărți deosebite, atît din zona teologicului, cît și din cea a istoriei filozofiei și a ideilor/fenomenelor religioase mă obligă măcar să atrag atenția asupra lor. Astfel, nu am cum să nu semnalez o remarcabilă apariție editorială, Apo­calipsa lui Ioan (Editura Adevărul Holding, ediție bilingvă, traducere inedită, comentariu – extrem de aplicat și riguros – și note patrisitice – subtil alcătuite și erudit explicitate – de Cristian Bădiliță, 2012), ce vine să ofere celor interesați de partea finală a Noului Testament și de sfîrșitul lumii textul de bază pentru orice comentariu. Avem textul grec, original – cel produs cu secole în urmă în Insula Patmos din Marea Egee de însuși Sf. Ioan – urmat îndeaproape de noua transpunere în limba română a lui Cristian Bădiliță. Acesta din ur