Locotenentul major de Mi­li­ţie Cornel Dima îşi aranja în­că o dată lucrurile în mica lui geantă: trusa de bărbie­rit, pijamaua, un prosop. Şi-a luat şi două cărţi, “poate le răsfoiesc în tren, căci acasă n-am nici o şansă”, se gândi o clipă şi trase fermoarul genţii de voiaj.

Locotenentul major de Mi­li­ţie Cornel Dima îşi aranja în­că o dată lucrurile în mica lui geantă: trusa de bărbie­rit, pijamaua, un prosop. Şi-a luat şi două cărţi, “poate le răsfoiesc în tren, căci acasă n-am nici o şansă”, se gândi o clipă şi trase fermoarul genţii de voiaj. Porni apoi agale spre cuier, unde era cascheta, trase cozorocul înspre sprâncene. Era gata să por­nească spre gară. Ceruse permisiu­nea şefilor să petreacă sfârşitul de an la oraş, urma să se întâlnească acolo cu nişte colegi de liceu – sărbătoreau un deceniu de la absolvire – şi era con­vins că o să se simtă bine.

Pe şantierul acestei hidrocentrale, cea mai mare de pe râurile in­te­rioare ale ţării, venise în urmă cu doi ani. Venise pentru două luni, aşa a fost informat la judeţ: mergi aco­lo, tinere, două luni – inspiri aer cu­rat, ozon, staţiune balneoclimaterică, boierie curată – şi după aceea te întorci la oraş.

Cele două luni s-au făcut doi ani, timp în care n-a fost nici pe departe vor­ba de boierie. Şantierul era răs­pân­dit pe câţiva munţi, punctele de lu­cru erau la distanţă de zeci de kilo­me­tri, problemele cu care se confrunta erau dintre cele mai diverse. Îşi făcuse numeroşi prieteni în toate punctele de lucru, la Petrimanu mai ales (Petrimanu înseamnă piatră, şi din piatră s-a născut lumina), dar şi în alte locuri.

Cazurile pe care le-a avut de rezolvat în aceşti doi ani l-au soli­citat intens, erau diverse, de la găinării mici până la afaceri de mi­li­oa­ne de lei.

Chemarea datoriei

Acum se pregătea să încuie uşa, când se pomeni în prag cu sergentul majo