Când văd scările de la intrare coborând direct şi adânc în apă, acoperite de verdele întunecat al algelor, mi-i închipui imediat pe locuitorii palatelor făcând vizite unor fiinţe acvatice sau dând recepţii pentru cine ştie ce supuşi ai lui Okeanos. Iar faptul că mie, făptură a ţărmului, intrarea în aceste case fără uşă pe uscat îmi este inaccesibilă, îmi întăreşte convingerea că înăuntru se petrec scene interzise ochilor unui muritor de rând.

*

Oraşul are o unicitate izbitoare, nu din cauza calităţilor în plus, ci din cauza unor lipse care îl fac atemporal. Lipsa automobilelor, a motocicletelor, chiar a bicicletelor şi a tuturor sunetelor aferente (scrâşnet de frână, claxon, portieră trântită, motor ambalat) în secolul XXI, e tare ciudată. Ar fi potrivită pentru un sat cocoţat pe munţi, dar lipsesc cu desăvârşire şi elementele bucolice. Apoi lipsa trecerilor de pietoni şi a stopurilor la care oamenii stau şi se privesc unii pe alţii, deşi sunt într-un mare oraş, cu muşuroaie de turişti care umblă de acolo-colo, îmi dă o ciudată stare de libertate, iar drumului o ciudată continuitate. Lipsa copacilor, a parcurilor şi a răsadurilor cu flori scot oraşul din succesiunea anotimpurilor (nu vezi înmugurirea, nu vezi frunzele care cad) şi lasă loc pietrei să prindă viaţă. Când şi când, pe o faţadă, un smoc de iarbă cuibărit într-o fisură, ca un intrus, caută soarele şi, pe terasele caselor, mici grădini suspendate.

*

E un amestec de lichid şi solid care, pe la margini, are zone nesigure, hibride, în care contururile tari se înmoaie, iar apa se întăreşte parcă sub picioare. Orice ai face, nu poţi acoperi decât o parte limitată a oraşului, fie pe cea lichidă, fie pe cea fermă. Dacă eşti pieton, trebuie să te limitezi la spaţiul îngust al trotuarelor şi podurilor. Eşti pe uscat, eşti salvat, dar eşti, în acelaşi timp în p