Cu ocazia recentei vizite la Bucureşti a directorului general al FMI, preşedintele Băsescu a evocat dorinţa unei relaţii pe termen lung cu instituţia de la Washington, care ar putea avea în vedere un nou acord cu FMI, după expirarea celui în vigoare.

Domnia-sa vede noul acord ca fiind de tipul celor care prevăd obligaţii pentru partea română de a urma anumite politici economice, dar cu posibilitatea de a folosi resurse de la FMI doar în caz de nevoie şi îl consideră benefic, întrucât, având instituţia financiară la spate, România ar prezenta mai mare încredere pe pieţele internaţionale, putând chiar a se împrumuta mai ieftin de pe acestea.

Într-o intervenţie ulterioară, preşedintele Băsescu a spus că ar fi inadmisibil să se ajungă la situaţia ca un nou împrumut de la FMI să fie folosit pentru a se plăti salarii şi pensii.

Din păcate, după cum se derulează lucrurile, această eventualitate nu este deloc exclusă. Să avem în vedere că nici actualul împrumut de la FMI n-a fost, prin concepţie, destinat plăţilor de salarii şi pensii în sectorul public, dar a folosit de fapt în acest scop, în parte chiar direct printr-un incredibil şi regretabil accept al FMI. La o analiză atentă, împrumutul-mamut de la FMI a permis de fapt Guvernului să nu întreprindă în sectorul public ajustările cerute de criză şi pe care sectorul privat le-a întreprins în anul de criză 2009.

Şi având în vedere că acordul cu FMI care a însoţit împrumutul prevede efectuarea acestor ajustări - printre altele, prin reducerea severă a cheltuielilor cu salariile şi pensiile -, înseamnă că împrumutul de la FMI n-a folosit decât la amânarea ajustărilor impuse de criză şi de gestiunea dezastruoasă a finanţelor publice. Şi deci - pentru a spune lucrurilor pe şleau - la scumpirea masivă a acestor ajustări, pentru că, la costul lor economic şi social în sine, se adaugă