România are de anul acesta „arene” de fotbal noi. Dar acum o sută de ani, când sporturile de echipă îşi făceau începuturile timide, dar brave, un teren viran pe care se trasau liniile de tuşă şi se amplasau două porţi era suficient. Spectatorii stăteau în picioare iar un automobil sau un butoi reprezentau vestiarul. Echipele ai căror jucători aveau venituri modeste porneau spre marele meci cu tramvaiul, însoţite de copiii din cartier. În ultimele decenii, stadioanele au devenit din ce în ce mai mari şi mai complicate, integrate noilor peisaje urbane. Marile cluburi au renunţat, din motive financiare, la arenele tradiţionale şi au ridicat construcţii noi. În multe cazuri, un stadion nou a însemnat un amplasament nou, departe de cel originar, dar, într-o lume globalizată, chestiunea rădăcinilor îşi pierde din substanţă în faţa câştigului financiar. Pe de altă parte, plecarea clubului din cartierele tradiţionale a atras şi decăderea micilor magazine care supravieţuiau tocmai datorită spectatorilor care veneau din alte cartiere sau oraşe. Nici numele stadioanelor nu mai sunt cele obişnuite, europenii preluând de la francizele americane modelul închirierii denumirii către companii interesate de o reclamă sigură. Stadionul de lângă Arcul de Triumf, iniţiativa unui ziarist sportiv Inaugurarea noilor stadioane din Bucureşti, Cluj şi Ploieşti este un prilej fericit de a explora istoria construirii de arene sportive în România. Dezvoltarea sportului nu putea avea loc, se înţelege, fără dezvoltarea unei infrastructuri corespunzătoare. Aşa că s-au făcut planuri, au fost căutate modele, au fost schiţate construcţii care aveau rolul de a întări legătura dintre sportul de sorginte occidentală şi lumea românească. George Costescu, ziarist sportiv şi unul dintre fondatorii Tennis-Clubului Român, a fost cel care a conceput un stadion sportiv pe terenul obţinut de Federaţia Societă