„E curată nebunie să judeci adevărul şi minciuna numai după priceperea ta.“ Montaigne (I, 27, 2003). Adică, în înţelegerea lucrurilor, noi parcurgem etape. Fiecare etapă aruncă lumina sa asupra lucrurilor, oferindu-ne, de fiecare dată, o altă imagine, pe care noi o credem cea definitivă. (...) În majoritatea cazurilor nici măcar nu ştim cât de departe este etapa finală a înţelegerii. Şi aceasta doar cu condiţia ca startul să vizeze direcţia potrivită (o corectă contextualizare), iar pe etape să nu confundăm umbrele cu imaginea lucrului în sine. În momentul în care facem această confuzie, intrăm definitiv pe calea ruperii totale de realitate, pe calea spre delir. Şi este, astfel, posibil să ajungem la un discurs delirant, chiar dacă nu suntem psihotici. Diferenţa constă în faptul, esenţial, că omul normal este penetrabil criticii şi argumentaţiei, iar psihoticul este impenetrabil. Din punct de vedere al domeniului, orice sector al realităţii poate fi pretext pentru aceeaşi capcană, care nu este a realităţii, ci a minţii noastre. Cunoaşterea parţială a datelor unei probleme se pretează şi ea la concluzii rupte de realitate.

Astfel, un distins coleg, invitat la un post TV pentru a vorbi despre alimentaţia corectă, la întrebarea reporterului despre realitatea apei minerale şi a apei de robinet, a făcut o afirmaţie stupefiant de „negândită“ până la capăt. Domnia sa afirma că apa minerală „se pune în sticle“ „una după alta“ şi că rareori se verifică „pe loturi” igiena sticlelor, pe când, la uzina de apă, probele se iau din oră în oră, se semnează, se păstrează, se verifică… etc. Deci „beţi, preferenţial, apă de robinet“. În ce constă greşeala? Păi, de la uzina de apă până la robinetul omului, apa trece prin sistemul de aducţie, care este cum este. Am văzut, mi s-a arătat, într-o groapă, ţevi de apă rece, caldă şi canalizare, ruginite, crăpate, zăcânde într-o bă