Aproape 20 de ani de amintiri despre Andre Agassi, jucătorul pe care l-am urmărit cu cea mai mare pasiune de-a lungul timpului.
Ştiţi cum a fost? Ca atunci cînd îţi pică un ghiveci cu muşcate sub nas. Rămîi congelat, cu respiraţia iute, ochii holbaţi şi gura uscată. Lipit de asfalt. Trăind clipa ca pe un dar şi ca pe un blestem, amîndouă în acelaşi timp, amestecate. L-am văzut la televizor şi probabil că dacă aş fi ştiut pe atunci cuvîntul "wow", l-aş fi rostit.
Aşa că am tăcut în exterior, dar am avut un scurt dialog cu interiorul, jurîndu-mi să aflu totul despre tipul ăsta care era, cum să zic?, altfel decît orice văzusem eu pînă atunci pe un teren de tenis. Într-un fel, jurămîntul e valabil şi azi. Încă vreau să aflu lucruri despre el, chiar dacă nu mai joacă de aproape 6 ani.
Teoria cărţilor la modă
Nu mi-a plăcut niciodată să citesc cărţi la modă. În liceu, toată lumea tîra în ghiozdane "Sorrell şi fiul" pentru că televiziunea română difuza o miniserie de 6 episoade şi aşa a fost dezgropat Warwick Deeping din fundul bibliotecii. Îmi vine în minte chiar imaginea cu cineva ţinînd cartea în sus, la vedere, în tramvai. Greşit. Am vrut să am ritmul meu, să judec fără influenţa celorlalţi. În acest fel am ratat "Shogun" şi orice altceva scris de James Clavell, dar orice bătălie are şi pierderi. Ca şi încăpăţînări. N-am vrut să citesc "Open" nu doar pentru că o citea toată lumea. N-am vrut s-o citesc pentru că nu voiam să-mi pun în pericol propria imagine despre Andre Agassi. Propria poveste alcătuită din senzaţii, amintiri, ştiri, citate, mici istorii, toate puse cap la cap de-a lungul anilor. Atît de multe încît aş fi putut scrie la rîndul meu o carte. O carte de fan. Pentru că dacă mi-au plăcut în timp şi îmi plac şi acum o grămadă de jucători (Sampras, Edberg, Kuerten, Corretja, Nalbandian, Gaudio, Federer, Nadal, Roddick, Murray, Blake, D
