Deci iata ca inevitabilul s-a produs si primii doua sute de chinezi au aterizat la Bacau, ca sa lucreze cu acte in regula intr-o fabrica de confectii parasita de mana de lucru autohtona.
Nu i-au afectat nici reportajele-soc din presa locala, nici curiozitatea babelor stranse la gardul caminului unde au fost cazati, nici maraielile sindicatelor ramase fara obiectul muncii in urma exodului membrilor catre zari mai calde. Iar acesta e doar inceputul: patronii vor sa aduca cateva mii de chinezi in viitor.
Daca le iese, probabil ca tot mai multi intreprinzatori de la noi isi vor lua inima-n dinti si le vor urma exemplul. Dincolo de anecdotica si psihologia pop prilejuite comentatorilor (muncitorul asiatic si etica lui deosebita etc.) sunt cateva remarci serioase de facut pe marginea episodului.
In primul rand, cu toata avalansa de literatura privind „modelul economic chinez”, cu toate titlurile entuziaste din presa internationala si navala investitorilor catre Asia de est, realitatea este ca aceasta tara, China, este o una saraca.
PIB-ul ei pe locuitor este azi de trei ori mai mic decat al nostru. Cu alte cuvinte, romanul mediu, asa lenes si impiedicat cum e, produce de trei ori mai mult decat chinezul mediu, desi acesta din urma lucreaza cu 25%-30% mai multe ore pe saptamana.
Practic, China, cu cei 1,2 miliarde de locuitori ai ei, produce pe an cam tot atat cat natiuni de 60 de milioane ca Franta sau Marea Britanie.
Cum de-a lungul istoriei omenirii a fost multa vreme prima putere economica a lumii, ce ar trebui sa ne uimeasca este nu redresarea Chinei, din ultima vreme, ci prin ce miracol de proasta guvernare a reusit sa cada atat de jos si sa ramana acolo atata timp.
Chiar si asa, recuperarea ei ramane relativa.
Discrepantele sociale sunt mari: pentru fiecare locuitor din Beijing sau