Ce-i pe-acolo? Ce-i nou?, sunt întrebările cu care Adrian Păunescu îşi începea aproape toate telefoanele pe care ni le dădea nouă, celor care îi eram familie, casă, redacţie, Cenaclu, viaţa sa, adică, în care munca şi existenţa i s-au confundat. Ştiam că, dacă legile pământului nu se vor da peste cap, va veni un moment în care ne va fi dor de aceste întrebări care ne-au ocupat viaţa până la supraplin, dar care ne-au obligat să învăţăm, de mici, pe unde s-o luăm, ca să-i putem răspunde. Ca să ne putem răspunde. Nu mă simt părăsit de responsabilitatea de-a continua să văd şi să înţeleg ce-i pe-aici, deşi, cap de linie al familiei ajungând, cine mă mai poate lua la rost? Mai ales că tatăl meu, tatăl nostru, nu mai are ochii deschişi cu care să-şi răspundă, mâna caldă cu care să scrie, vocea cu care să acopere spaţiul ţării, pe care o gelozesc, pentru că nu la familie, nu la el însuşi, nu la opera sa, ci la România s-a gândit, când mi-a dictat, pe patul de spital, ultimele cuvinte ale ultimei sale poezii: "... Şi ţării mele, minima dreptate!".
Ce să fie pe-aici, tată? În primul rând că mă apucă frigul când mă gândesc că "pe-acolo" nu-ţi mai poate fi "pe-aici". În al doilea rând sunt toate celelalte. S-au întâmplat multe, care pot încăpea într-o viaţă, de când am vorbit ultima oară, în primele minute ale lui 3 noiembrie 2010, atunci când, ieşind eu de la radio şi văzând că nu mă suni, ca întotdeauna, ca să mă întrebi "Treci pe-aici?", te-am sunat eu la spital: 021-5992300: "Spitalul de Urgenţă Floreasca? La Cardiolgie, vă rog, CCV 107". A răspuns Carmen, agitată, am întrebat-o dacă dormi, mi-a spus că nu, apoi ai luat receptorul. Nu am vorbit mult. Pentru prima dată, în miile noastre de convorbiri, nu ai fost nici puternic, nici slăbit, nici fericit, nici nervos, ci ai avut în glas o detaşare de entuziasmul cu care acopereai
