L-am cunoscut în 1990, cam pe vremea asta. Urma să meargă la un Târg de Agricultură din Italia şi a dorit să ia şi un ziarist în delegaţie. De ce pe mine – nu mi-a explicat. Vizita a fost agreabilă – eram bine primiţi peste tot, pentru că italienii sperau să ne vândă fel de fel de utilaje, iar prezenţa unui ministru – fie el şi adjunct – era un bun prilej. Cea mai pregnantă amintire a mea dina ceastă vizită rămâne recitalul său de pian de o noapte întreagă, la Academia di Romania din Roma, soldat cu o grămadă de reclamaţii de pe la toate ambasadele din jur. ...de care, în stilul său personal, nu s-a sinchisit prea tare. Asta era una dintre marile lui bucurii, la care nu renunţa nici mort: ca după o masă bună, alături de prieteni, să-i delecteze cu repertoriul său surprinzător de divers şi de bogat. În anii următori drumurile ni s-au intersectat nu odată. În 92, la alegeri, când a decis să dea liber agrarienilor săi, la vot, mi-am exprimat nedumerirea – ştiut fiind că el se afla în siajul lui Iliescu, cu care colaborarea în vremea în care acesta era prim secretar pe la Iaşi, iar el se ocupa de propăşirea agriculturii socialiste. Mi-a explicat atunci că asta înseamnă democraţia – ceea ce l-a costat promovarea doar într-o cameră a parlamentului şi, apoi, ieşirea glorioasă. Ideea politică agrariană pe care a servit-o a ţinut doar până la extincţia fostei clase de birocraţi agricoli. A mai făcut câteva încercări de a reveni în politică, după care s-a resemnat, dedicându-se afacerilor. A avut şi câteva întâmplări recamboleşti – între care cea cu franele slăbite la maşină ca să i se înceneze un accident şi cea cu tabloul fals depus garanţie la o bancă au făcut vâlvă – dar nu astea sunt lucrurile pentru care Victor Surdu a fost iubit şi apreciat de cei din jur. Avea darul să facă să răzbată din el o bună dispoziţie şi un optimism reconfortant. Pasiunea pentru muzică l-a adus