La 8 februarie 2008 se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Geo Bogza. S-a scris încă prea puţin, mi se pare, în orice caz la nivelul sintezelor critice aprofundate, despre opera acestui însemnat scriitor, poet înainte de toate, care face o notă aparte în peisajul literar românesc al veacului trecut. O personalitate de la început incomodă, cu porniri iconoclaste, figură de nesupus prin vocaţie, gata să înfrunte toate tabuurile societăţii şi literaturii în care s-a format şi afirmat. Meandrele biografiei sale scriitoriceşti, în speţă deriva ei "realist-socialistă" din anii '50 ai secolului XX, de un conformism ideologic explicabil, măcar în parte, prin precedentele angajamente politice de stânga ale unui spirit justiţiar, domesticit pe parcurs şi de dresajul contextual şi de adjuvanţii unui anume confort social temporar neutralizant, nu pot fi trecute, desigur, cu vederea. Dar, aşa cum a probat-o opera posterioară a scriitorului, sub crusta convenţiilor acceptate conjunctural s-a trezit, înviorător şi fertil, duhul insumisiunii de odinioară, mai ales în acele ferme poeme-parabolă ale "paznicului de far" alarmat etic de jalnicele căderi ale unui fost ideal de libertate şi umanism şi de regimul recentei burghezii roşii, cu nimic mai prejos decât cel condamnat odinioară. Teribilismul gesticulaţiei avangardiste a tânărului de douăzeci de ani s-a găsit astfel cumva recuperat în patosul unui discurs nelipsit de o anume teatralitate, uşor narcisist în complezenţa cu care se asuma rolul de bătrân înţelept al Cetăţii, însă emoţionant şi convingător în accentele lui sapienţiale, în dicţiunea gravă, marcând un credibil reper moral într-o epocă de cedări şi compromisuri din ce în ce mai dezonorante. De sub a sa "sprânceană mereu încruntată", ochiul paznicului simbolic avertiza că stă de veghe.
Până la acest moment al "parabolelor civile", opera lui Geo Bogza fu