„Discursul e al proletarului, nu al lui Eminescu”, mi s-a replicat de către mulţi în legătură cu cele două strofe despre religie din „Împărat şi proletar” pe care le-am citat în legătură cu ateismul lui Eminescu şi cu BOR. Chiar şi talentatul Alex. Ştefănescu, o speranţă a criticii literare româneşti, îmi face aceeaşi observaţie: „Dacă ar fi citit poemul în întregime, publicistul ar fi văzut că versurile fac parte din discursul proletarului şi că nu pot fi considerate nici pe departe o declaraţie a poetului. Poemul «Împărat şi proletar »cuprinde trei discursuri: al proletarului, al împăratului şi al poetului. Discursul proletarului este chiar uşor parodiat de Eminescu, prin preluarea unor clişee specifice discursurilor socialiste din epocă”.
Aşa că m-am apucat, pentru prima oară în viaţă, să citesc şi eu „Împărat şi proletar” până la capăt. Dar ar fi bine să recitească şi dl Alex. Ştefănescu mult mai scurtul meu articol, în care nu afirmam niciun moment că „Religia – o frază de dânşii inventată...” ar fi o declaraţie a cetăţeanului Mihai Eminescu. Sunt versuri ale poetului Eminescu, care, dincolo de atitudinea lui faţă de religie, fac, prin expresivitatea excepţională, propagandă nu doar ateismului, dar şi antireligiozităţii mai mult sau mai puţin socialiste. Nu ştiu unde vede dl Ştefănescu „uşoara parodie”, când sumbrul şi ameninţătorul discurs pus în gura „copilului sărac şi sceptic al plebei proletare” e câteodată mai violent decât „Internaţionala”: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă / Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!”
Curat parodie, 23 de strofe de patos revoluţionar întunecat, superb gravate poetic, între care multe ar putea fi intonate şi astăzi de românii revoltaţi ieşiţi în stradă!
„Împărat şi proletar” e gândit dialectic ca teză, antiteză şi sinteză. Teza e proletarul. Antiteza – mult mai scurtă şi palidă –, Cezarul: „