Întâi au fost Adrian Marino şi detractorii lui. Acum sunt Sorin Matei şi compania. Nu doar bugetul ţării traversează o dramă istorică, cu tot ce decurge de aici. Lumea intelectuală are războiul ei fratricid, paralel cu eşecul finanţelor noastre publice şi renunţarea la pretenţia de a mai ajunge din urmă Europa, cu recăderea în sărăcie şi subdezvoltare. Paralel cu totul, pentru că nici una dintre aceste teme mari nu e măcar tangenţial de interes pentru intelectuali. Cum nu este nici cealaltă mare temă, care străbate ca un fir slab cultura noastră modernă, obligaţia intelectualului (că asta e definiţia lui, de asta nu orice om cu studii e intelectual) de a se angaja pentru a aduce comunităţii mai largi un serviciu pe plan moral, de a servi ca exemplu de comportament. M-aş bucura să aud că diversele generaţii au modele diferite şi se încaieră pe aceste teme, dar, mai ales, că propun proiecte reale, concurente, fiecare cu susţinătorii lor. Nu ar putea rezulta din asta decât progres.

Dar nu e aşa. Întâi, Marino ne-a lăsat amintirile lui postume - decente, formale, lungi, că aşa era omul, dar, una peste alta, pilduitoare şi enciclopedice. Nimeni nu a fost uitat, totul a fost citat corect, chiar în exces, ca exemplu de manieră intelectuală a unei lumi aproape dispărute în care notele erau mai lungi decât textul. Jos pălăria. Ca orice memorii, ele sunt subiective, dar discursul principal, cel contra transformării culturii noastre în găşti de autopromovare, ca şi opunerea sistematică a unui nou paşoptism şi a spiritului europenizării modelului trăirist, construit pe moştenirea lui Nae Ionescu-Noica-Eliade, este unul justificat (pp 338-442 pentru esenţial). Marino îl studiase pe Eliade, îl cunoştea pe Noica şi acest refuz nu era deloc unul bazat pe un spirit fals de competiţie, al cărui duşman temeinic era. Era bazat pe diagnosticul lui privitor la inadecvarea acesto