…şi mulţumim pentru înţelegere – Tratatul de la Maastricht în şantier

Dacă s-ar organiza zilele acestea, în timpul summit-urilor pentru salvarea euro şi stabilirea guvernanţei economice europene, un spectacol de avioane cu reacţie care lasă mesaje pe cer, acesta ar fi cu siguranţă cel care ar trona pe cerul Bruxelles-ului. Vremurile în care Jacques Delors numea Uniunea Europeană un UPO (Unidentified Political Object) – şi acesta nu era neapărat un lucru rău – au apus definitiv odată cu primul bail-out acordat Greciei în mai 2010.

După prăbuşirea Lehman Brothers în 2008, pieţele financiare internaţionale au fost puse la perfuziile bugetelor naţionale, care au funcţionat ca panacee de urgenţă pentru a înlocui toţi acei bani vaporizaţi peste noapte prin spargerea bulei imobiliare. Exact ca atunci cînd o maşină derapează şi trebuie să-i corectezi direcţia din două mişcări – întîi îi accentuezi tendinţa deviantă şi abia apoi imprimi direcţia dorită –, aşa şi autorităţile au pompat, într-o primă fază, şi mai mult credit în sistem, pentru a evita colapsul. Însă abia la pasul al doilea – evaluarea calităţii acestor datorii suverane de către pieţele financiare –, incongruenţele şi vulnerabilităţile de fond (sistemice) au devenit evidente. În ultimii doi-trei ani, autobuzul euro (în care s-au urcat, de-a lungul timpului, şi cîţiva pasageri fără bilet), tot ia din plin curba, tremurînd din toate încheieturile, cu „furnicile“ nordice la volan şi „greierii“ latini pe locurile din spate, preocupaţi să nu-i tragă în afară forţa centrifugă. Ambele categorii resimt azi nevoia acută de a redefini clauzele economice şi politice ale contractului care le uneşte sub umbrela monedei comune şi a Uniunii Europene.

În epoca lui Jacques Delors, economia mergea atît de bine, încît o astfel de definire nu era atît de necesară. Prin Tratatul de la Maastricht, în 1992, se cr