Pentru a reduce ecartul asimetric dintre viteza de ajustare la nivel micro şi macroeconomic, România are nevoie de un stimul investiţional puternic, care să aibă ca surse de finanţare toate alternativele disponibile: resurse bugetare pe proiecte prioritizate, împrumuturi pentru investiţii care să nu crească datoria publică toxică, fonduri europene, parteneriate public-private şi alte resurse private.

În mai 2012, primul-ministru mă întreba dacă putem aplica regula de aur a investiţiilor – orice împrumut să meargă către investiţii. Am răspuns sec că mi-aş dori, dar încă nu se poate. Încă România are cheltuieli rigide puternice, încă România are probleme grave în colectarea veniturilor şi combaterea evaziunii fiscale, încă România mai are de achitat plăţi aruncate din trecut de către guvernarea pe datorie.

Apar din nou opinii care susţin că o creştere a datoriei publice până la maximul permis de criteriile de convergenţă nominal stabilite în Tratatul de la Maastricht – 60% din PIB – ar fi o soluţie pentru stimularea creşterii economice în România. Da, ar fi bine. Da, din perspectivă normativă ar reprezenta un stimul investiţional important pentru a creşte convergenţa reală cu ţările UE (vorbim de îmbunătăţirea calităţii infrastructurii, a standardelor educaţionale ş.a). Da, există ţări dezvoltate care şi-au dezvoltat infrastructura folosindu-se de împrumuturi. Da, dar stând strâns mai apoi cu deficitul bugetar, cu îngheţări ale salariilor câte o decadă ş.a.

Privind realist, este necesară efectuarea unor analize de risc al sustenabilităţii datoriei publice, în condiţiile în care România nu are o capacitate ridicată de a genera surplusuri bugetare primare pentru a-şi diminua povara achitării unui serviciu ridicat al datoriei publice.

De ce nu putem creşte acum datoria publică până la 60% din PIB?

Atât de mare a fost prociclicitatea pol