De foarte multă vreme am citit şi m-a şocat o afirmaţie al lui Mihai Eminescu: „Schopenhauer e dintre autorii aceia care nu vor avea a se teme de soarta celor ce scriu de azi pe mâine. E drept că multă lume va fi jignită la citirea cărţilor lui, îndeosebi toţi aceia care fac din scris şi învăţătură o meserie; dar lumea va ajunge a se împăca cu multe dintre învăţăturile pesimiste ale filozofului. “

Nu se poate îndemn mai bun să vedem în ce măsură mai este adevărată afirmaţia în zilele noastre decât să deschidem cele două volume al traducerii operei lui Arthur Schopenhauer, prima traducere integrală în limba română*) – şi, cred, una dintre puţinele traduceri ale oricărui text schopenhauerian. Filosoful a fost cu mult mai mult citat decât citit. Ar fi vremea ca lucrurile măcar să se aproprie de echilibru.

Arthur Schopenhauer s-a născut la Danzig , în 1788, a studiat medicina şi ştiinţele naturii, a obţinut un titlu de doctor în filosofie. A trăit într-un mediu extrem de cultural – i-a citit pe Planton şi Kant, l-a cunoscut pe Goethe, cu care a purtat o corespondenţă şi, de foarte tânăr, a publicat, în 1819, Lumea ca voinţă şi reprezentare, o carte, spune el, care cuprinde „o metodă de filozofare experimentată ce se diferenţiază complet de toate cele folosite până acum". În 1839

scrie Despre libertatea voinţei, premiată de Academia Norvegiană. În 1843 publică a doua ediţie din Lumea ca voinţă şi reprezentare, însoţită de adăugiri substanţiale sub forma unui al doilea volum. În 1851 apare Parerga şi Paralipomena, împreună cu Aforismele asupra înţelepciunii în viaţă,cărţi care îi aduc celebritatea.

Cine studiază viaţa lui Schopenhauer va da peste o serie de paradoxuri: propovăduia misoginismul, dar avea legături intime cu o cântăreaţă de operă; dispreţuia lumea, dar se purta galant; nega sistematic valoarea vieţii, dar era exagerat de grijuliu