Totuşi, citite cu atenţie, amănunţitele eseuri ale Soranei Gurian despre scriitorii sovietici au ceva ambiguu; unele fraze mustesc de o ironie impertinentă la adresa prozei ideologizate. Schiţând cu intenţii echivoce o paralelă între Romanul occidental şi romanul sovietic contemporan, autoarea îi pune pe Proust, pe Faulkner şi pe Richard Aldington faţă în faţă cu Feodor Gladkov şi cu Ostrovski, într-un savuros spectacol al absurdului interpretativ: Albertine disparue, Sanctuary şi Moartea unui erou sunt, ca şi Cimentul sau Cum se căleşte oţelul, cărţi alcătuite din foi de hârtie, carton, litere... Dar trecând peste aceste similitudini primare, contrastele sunt atât de stridente, încât aceste cărţi par să nu fi fost scrise de oamenii care trăiau în acelaşi timp pe suprafaţa unui singur glob terestru (Revista Fundaţiilor Regale, an. XIII, serie nouă, nr. 6, iunie 1946, pp. 339-340).
Semnificativ, cam în aceeaşi perioadă (a anului 1947) în care apare în R.F.R. acest eseu ce pune în contrast proza sovietică angajată şi estetismul prozei occidentale scriitoarea publică în Liberalul (condus de Mihail Fărcăşanu) două articole despre criza culturii româneşti şi despre misiunea scriitorului, resimţite ca ostile de către apărătorii regimului de curând instaurat. Pe drept cuvânt, căci Sorana Gurian, reorientată surprinzător către valorile liberalismului după ce ani de-a rândul se declarase o susţinătoare a stângii, neagă acum tocmai acum! oportunitatea angajării politice a artistului: Un om liber nu poartă nici o insignă, chiar dacă ar fi îndreptăţit s-o poarte. Un adevăr nu poartă ştampila nici unui partid, deşi ar putea fi şi al unui partid (Sorana Gurian, Despre misiunea scriitorului, în Liberalul, an II, nr. 348, 18 apr. 1947, p. 2. Celălalt articol publicat de autoare în Liberalul despre criza culturii a apărut în nr. 343, 10 apr. 1947).
O atare