Bula mediatică în care visează cu ochii deschişi o parte din români şi aleşii lor constituanţi poate fi un fals prieten. Spre exemplu, comisia de revizuire a Constituţiei şi parlamentarii care au votat noua lege a referendumului aspiră spre o democraţie în care reprezentativitatea (constituţională) devine una selectivă (cvorum de participare 30%) iar legitimitatea democratică se poate extrage cu suficienţă doar din votul unei minorităţi (cvorum decizional 12,5%).

Ca şi cum nu ar fi deja suficientă această semnificativă eroare de pedigree politic, aceiaşi parlamentari prea puţin prudenţi visează acum la suveranitatea absolută în stat a unui parlament transformat în actor unic şi ultim arbitru al corpului social (limitarea controlului de constituţionalitate, anchetele care vizează puterea judiciară, judecători şi procurori în egală măsură, precum şi serviciile de informaţii).

Această alegere personală a respectivilor aleşi este neinspirată şi trădează o periculoasă iluzionare cu privire la realitatea proximităţii politico-geografice în contextul căreia domniile lor au privilegiul de a-şi desfăşura activitatea politică. În acest context de entuziasm novator constituţional nu este deloc inutil a reaminti originile actualului consens constituţional occidental.

Libertăţi fundamentale şi drepturile omului

Eşecul Republicii de la Weimar în Germania şi ascensiunea nazismului a avut printre efectele secundare postbelice şi concentrarea atenţiei spiritului politic occidental asupra faptului că invocarea eo ipso a democraţiei nu are sens şi valoare decât dacă democraţia asigură: (a) separaţia puterilor în stat (protecţia independenţei justiţiei şi supremaţia legii în faţa arbitrariului executiv), (b) libertăţile cetăţeneşti fundamentale (protecţia majorităţii în faţa abuzurilor statului, inclusiv abuzuri legislative), (c) drepturile fundamentale ale