Eu cred ca devenim oameni abia atunci cand reusim sa transformam ceea ce ne vine din instinct in cultura. Cand impriman stil naturii. Duminca am fost, impreuna cu niste buni prieteni si cu familia, la schitul Hadambu. Atmosfera agitata de acolo m-a facut sa ma gandesc la cata liniste era pe dealurile acelea atunci cand nu exista magaoaia de la intrare, construita recent, ci doar micutul schit din piatra, cat o magazie de lemne, inconjurat de ziduri pe care eu unul le-as sari cu usurinta daca as fi turc, tatar sau alta lighioana din secolul al XVII-lea. Vechiul ansamblu manastiresc din secolul al XVII-ea este fermecator si imi poate starni ganduri cucernice. Restul ma face sa ma gandesc la un parc sau la un loc de distractie. Luati-o ca pe un defect profesional, dar imi vine in minte discursul pe care ctitorul, un grec pe nume Iane, care era castrat, deci trebuise sa accepte porecla Hadambu (care chiar asta insemna: eunuc; dupa cum bine stiti, pe vremea aia carturarii nu isi puneau problema articolului hotarat enclitic), i l-a turnat in fata lui Duca Voda, care descapatana senin pe oricine i se impotrivea (decupez din Cronica anonima a Moldovei): „Domne, ma rog sa aib la Maria-Ta pas, sa graiesc Mariei-Tale doa-trei cuvinte. Eu, Domne, coi n-am, muiere n-am, copii n-am, se ma tem de osanda lor; in trecute dzile te-ai maniat Maria-ta pe mine, ai trimis un Armas sa ma inece in Bahlui, el, bata-l Dumnedzeu, armasul (si sa ma ierti iubite cetitoriu) n-au pazit sa ma inece, ci m-au ingaduit pana te-ai desmaniat Maria-Ta si m-ai iertat. Ci acum indrasnesc de graiesc Mariei-Tale pentru cele trei giupanese sarace, ce sed legate la pusci, ca vadz ca nime nu-ti indrasnesce a grai Mariei-Tale, ci eu am indrasnit: una, ca-s bucuros cu un ceas mai inainte sa mor; a doua, ce nu s-a audzit nici intr-o tara, nici aflu scris nici in istorii acesta, sa sa inchidza si sa se lege la pusc