„Ăla care împroaşcă mai multă apă la piscină, ăla cu copiii cei mai chirăitori, ăla în uniforma de trening cu lanţ, brăţărică şi burtă şi cu nevasta cea mai întocată şi fardată de pe plajă, ăla trebuie că e român. Sau rus.“ Ba nu. O să ne ferim un pic de locurile astea comune şi o să zicem din capul locului că turistul român s-a mai rafinat. Din ce în ce mai multă lume românească decentă bate oraşele Europei, fără a se deosebi de aceeaşi categorie cuminte de călători de oriunde ar fi ea. Standardul turistic pe care îl afişează însă media, ăia nici prea de sus, dar nici prea de jos, zice însă „when in Rome, do as the Romans do“. Aşa se face că, la Pisa de pildă, după ce îţi trece uimirea iscată de imensul gazon verde pe care se află Turnul, Baptisteriul şi Domul (albe, ireale, făcute parcă din zahăr candel), poţi trage o porţie bună de rîs privindu-i pe turiştii care, în cele mai hilare poziţii, se fotografiază în aşa fel încît să pară că sprijină celebrul turn înclinat. Pentru cine nu e familiarizat cu fenomenul pisan al pozelor-tip, ar putea părea că o lume întreagă a luat-o razna de-a binelea. Pare că o armată de oameni face un soi de coregrafie dubioasă, fără nici un fel de muzică. Mamăi nemţeşti cu pensioară bună, britanici roşcovani şi îmbujoraţi, francezi în pantaloni scurţi, grupuri compacte japoneze stau la fotografie în cele mai nefireşti poziţii pentru privitorul de pe margine, dar absolut fireşti pentru cel care îi vede prin obiectivul aparatului de fotografiat: ambele mîini întinse într-o parte cu palmele în afară şi un picior îndoit graţios la spate; în fotografie, respectivul pare că încearcă să îndrepte poziţia turnului strîmb. E, dacă vreţi, din aceeaşi serie de fotografii-tip cu Taj Mahalul pe care turiştii înnebuniţi de căldura indiană par că îl ţin în palmă.

Mai sînt apoi aglomerările de muzeu. Cozile încolăcite şi răsîncolăcite la muzee