SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Cunosc câteva persoane dependente de agendele lor cu numere de telefon, şi încă într-un mod care le face personaje de roman absurd. Oameni foarte ocupaţi, diferiţi unul de celălalt în foarte multe privinţe, care însă seamănă la agendă.

De regulă, agenda e un carnet mic, cu foile vraişte, cu paginile burduşite cu nume şi semne de ţinut minte. Nimeni nu s-ar descurca în infernul scrisului mărunt şi înghesuit din paginile acelea tocite şi slinoase, dar proprietarilor filele înnegrite, sufocate de tot scrisul ce-a putut să încapă în ele le asigură un sentiment de siguranţă în continuitate. Dacă ar pierde agenda, ceva în vieţile lor s-ar rupe pentru totdeauna.

Pe una dintre aceste persoane care nu făcea un secret din vârsta agendei, din faptul că şi-o înnoise o singură dată, “la Revoluţie”, am întrebat-o ce s-ar întâmpla dacă ar pierde-o, iar dependentul m-a privit ca şi cum tocmai rostisem o enormitate. Într-un târziu, a zis ca pentru sine: Ar fi o nenorocire.

Eu, unul, ca să n-am grija agendei, dar şi din pricini mai subtile, ţinând de rata de înjumătăţire a relaţiilor dintr-un an, o schimb la fiecare început de ianuarie. O schimbam şi înainte de 1990, deoarece lumea cu care aveam de-a face se înjumătăţea rapid. Pictorii se duceau cu expoziţii în străinătate şi nu se mai întorceau, iar mulţi cunoscuţi plecau definitiv din ţară. Şi cum mai toate prieteniile mele, bazate pe nevoia de a învăţa şi de a admira, se îndreptau spre vârstnici, aceştia mureau sau nu mai erau abordabili.

În 1990, şi agendele cu numere de telefon au avut revoluţia lor. De o mulţime de oameni m-am simţit dintr-odată dezlegat. Am ştiut că nu mai aveam ce să ne spunem şi le-am şters numele din agendă, pe ale câtorva apăsând cu furie pixul pe hârtie. Curând, a trebuit să curăţ din agendă şi numele unor aprop