Primul număr pe 2000 al revistei Litere nouă face ordine - cam şcolăreşte - în deceniul literar tocmai încheiat. Filologii dornici de unitate dintr-o anumită orientare de la Literele bucureştene (cea omologată şi moral şi intelectual, aş zice, celelalte fiind (re)forfecate chiar în revistă) descriu, în texte mai vechi sau mai noi, atmosfera acestor zece ani prea repede scurşi. "Bilanţul de etapă" pe care şi-l propune capul limpede al gazetei - I.B. Lefter - este pozitiv. S-a scris, într-adevăr, la Litere, mai bine sau mai prost, mai gratuit, sau cu dedicaţie. Cu toate acestea, este un procedeu destul de neuzual (care, mai ştii, poate va crea şcoală) să re-recenzezi la scurt timp antologii şi volume (desigur reprezentative) doar aşa, ad usum delphini, şi ca şi cum n-ar mai fi făcut-o nimeni. Nu revenirea în actualitate a cărţilor respective a provocat recitirea lor, ci o întrebare pe care ne-o putem pune tot la doi ani: ce-a mai produs şcoala de literatură de pe Edgar Quinet? Motiv pentru care mult mai interesante decît textele din Fişier '90 sînt "declaraţiunile" autorilor (de la Ficţiuni la Tescani), iar dintre articolele de fond, acela al lui Paul Cernat, de departe criticul revistei.

Este, de altfel, şi cel care îşi păstrează tonul din revistele "serioase" - România literară şi Observator cultural. În rest, criticii-prezentatori de la Litere nouă îşi caută un "ton de jucărea" în jocul de-a "colegii noştri - profesorii noştri", cu bătăi amicale pe umăr şi adresări directe, sau cu happeninguri - precum acela cu "grupul anti-Cărtărescu" - cam fără sens. Probabil că nu sînt cea mai nimerită să răspund constatării dlui I.B. Lefter despre "abandonul", "întîrzierea", "discreţia" celor care au avut, din primii ani ai deceniului, deschise cele mai importante două porţi - aceea a României literare şi cea a Facultăţii de Litere (nu cea de la intrare, ci cele ma