Au fost anii '90. Se părea că am luat-o spre economia de piaţă. Prin toate canalele ni s-a spus că e timpul să ne luăm viaţa în propriile mîini. Să începem o afacere pe cont propriu. Primele semne ale schimbării - vizibile omului de pe stradă - au fost apariţia "buticurilor"*. Nume ciudat, un fel de maimuţăreală a elegantelor magazine din Rue du Bac. Filiera etimologică trecea însă, aveam să aflu mai tîrziu, prin Istanbul. Nişte simple mese, tarabe sau înjghebări din placaj, asemănătoare barăcilor utilizate la organizarea de şantier (cînd nu erau chiar reciclări ale acestora), pline cu mărfuri de toate felurile, avînd, ca unică raţiune de a fi laolaltă, criteriul "ce se vinde". Acum am uitat ca şi cînd nici n-ar fi fost vreodată, cititorii mai tineri m-ar putea acuza că îngroş lucrurile (şi har Domnului că e aşa), dar la începutul anilor '90, ele erau singura alternativă la comerţul de stat, încă omniprezent în aşezămintele "civilizate", etalînd pe zeci de metri de raft un singur şi inutil model de cămaşă, la preţuri controlate, adică de nimic. Cine erau autorii acestui embrion al economiei de piată? De cele mai multe ori oameni între două vîrste, evadaţi sau dintre primii "disponibilizaţi" din întreprinderile de stat. Lucrau de obicei cu toată familia - soţia vindea în magazin, în timp ce soţul "făcea Istanbulul" (mai apoi China), cu o Dacie ale cărei amortizoare erau straşnic încercate de marfa plimbată încolo şi încoace. Vremurile au evoluat, buticurile au evoluat şi ele. Placajul a fost înlocuit mai întîi cu tabla ondulată, apoi cu termopanul. Buticarii au rămas. Mulţumită lor, eu pot să-mi cumpăr cîteva cutii de bere, dacă am chef, la miezul nopţii şi am scăpat de stresul că voi uita să cumpăr pîinea cotidiană şi mă voi trezi obligat să alerg duminica prin tot oraşul sau să mănînc biscuiţi (ştiu, cetăţeanul occidental va fi oripilat de ideea nerespectări