La inceputul anilor ’70 il descopeream pe Anton Holban. Nu doar ca literat, ci ca om, pur si simplu, pasionat de muzica, arhitectura, plastica, munti-drumetie, Proust, dar ce nu-l interesa si atragea pe Holban?… Asa ne-am imprietenit, in absenta, pare ciudat, dar asa a fost, am dialogat in variate feluri. Tot atunci am descoperit editia Beram a Opere-lor lui aparuta la Minerva in colectia „Scriitori romani“. Fiecare volum a fost cumparat in alt oras, III-ul la Reghin, volumul I la Tirgoviste si II-ul in Bucuresti, dintr-o librarie-papetarie pricajita de linga Liceul Mihai Viteazul. Am ajuns la Stavropoleos datorita lui Holban nu pentru ca ar fi scris ceva special – exista un text micut, dar foarte tehnic, dovada a bunelor cunostinte de arhitectura –, ci pentru ca mi-a indus o anume stare. Asa cum am ajuns prin atitea colturi de tara prin mijlocirea lui G.M. Cantacuzino. Viata, oameni si carti adunate si amestecate intr-un mod greu de disociat. Si mai greu de explicat si inteles astazi. Stavropoleos a ramas un colt pretuit al propriei mele treceri prin Bucuresti. Si prin lume. Si daca in atitea si atitea extraordinare locuri din Romania nu am mai ajuns niciodata – Herina, Cisnadioara, Birthelm (Biertan), Hurezu, Cernet, Istria, Topalu, Surdesti, Cuhea, Ieud si Glod, Valea Vaserului si Ronei, nu are rost sa prelungesc o lista atit de lunga si draga –, la Stavropoleos ajung destul de des. Chiar daca nu atit de des pe cit mi-ar placea. Caci in ultimii zece ani, pe linga fermecatoarea bisericuta bucuresteana, „o bijuterie in teaca ei“, cum o numea Gh. Crutzescu, s-a adaugat acolo si prezenta P.C. Parinte Iustin Marchis. Personalitate cunoscuta si recunoscuta nu doar in lumea ortodoxiei romanesti, Parintele Iustin a facut tot ce i-a stat in putinta sa dea viata, la propriu chiar mai mult decit la figurat, acestui lacas de cult. Prin osirdia Prea Cuviosiei sale, biserica St